Cunoscut peste hotare sub numele de Dracula (datorită romanului eponim scris de irlandezul Bram Stocker), Vlad Țepeș s-a născut în anul 1431, în familia lui Vlad Dracul. Vlad Țepeș a făcut parte din dinastia română a Basarabilor, bunicul său fiind Mircea cel Bătrân. A copilărit în exil, la curtea regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, în Transilvania și la curtea sultanului.

A ocupat tronul Țării Românești de trei ori. Prima sa domnie a fost de scurtă durată. În perioada octombrie – noiembrie 1448 ocupă tronul Țării Românești cu ajutorul otomanilor, profitând de absența domnului Vladislav al II-lea, care participa la campania antiotomană organizată de Iancu de Hunedoara. La revenirea în țară, Vladislav al II-lea îl alungă din țară pe fiul lui Vlad Dracul.

În vara anului 1456, Vlad Țepeș îl învinge și îl ucide pe Vladislav al II-lea la Târgușor, ocupând pentru a doua oară tronul Țării Românești. Se menține în fruntea statului până în 1462. În această perioadă, Valahia se confrunta cu grave probleme, generate de luptele interne dintre Dănești și Drăculești. Totodată, Țara Românească se afla sub dublă suzeranitate: otomană și maghiară.

Pe plan intern, Vlad Țepeș a urmărit să întărească puterea centrală. Pe plan extern, Vlad Țepeș i-a sprijinit pe Ștefan cel Mare și Matia Corvin să ocupe tronurile din Moldova, respectiv Ungaria.

Datorită ajutorului maghiar de care a beneficiat în preluarea tronului, Vlad Țepeș a încheiat o înțelegere, în septembrie 1456, cu brașovenii, cărora le-a promis sprijin contra turcilor. În schimb, Vlad Țepeș primea adăpost în Brașov dacă era nevoit să se retragă din Țara Românească.

Scrisoarea lui Vlad Țepeș adresată brașovenilor în 1456:

Înțelepți și cinstiți bărbați, frați, prieteni și vecini ai noștri cu adevărat iubiți.
Prin cuprinsul [scrisorii] de față vă dăm de știre, după cum v-am dat de știre și mai înainte, că, deoarece a venit acum la noi solul turcilor, să luați bine aminte și să păstrați cu tărie cele pe care le am discutat cu voi despre frăție și pace bună și cele pe care le-am spus turcilor, acum și totdeauna, cu tragere de inimă a noastră și bunăvoință, să fie păstrate în chip credincios și cu tărie; așa după cum ne ostenim și lucrăm pentru treburile noastre, tot astfel, sau chiar mai mult, voim să ne ostenim pentru voi, și treburile voastre.
Iată, acum a venit vremea și ceasul, pe care vi le-am spus mai înainte; sarcini mari, aproape cu neputință de purtat, turcii vor să le pună pe umerii noștri și să ne îngreuie, [și] nu pentru noi sau pentru ai noștri [pun] greutăți așa de mari, ci pentru voi și ai voștri acei turci vor să facă și să ne constrângă la aceasta, deoarece, în ce privește treburile noastre, ușor am putea face pace și bună liniște, dar pentru voi și ai voștri nu putem face pace cu acei turci, deoarece ei caută cale să iasă și să prade la voi prin țara noastră; pe lângă aceasta și pe deasupra, ne constrâng în multe treburi să acționăm împotriva credinței adevărate și împotriva voastră. Însă voința noastră desăvârșită este de a nu face nimic rău împotriva voastră, ba chiar voim să nu ne despărțim niciodată de voi, după cum am spus și am jurat, voind să vă fim frate și prieten credincios. Pe de-o parte este faptul că am oprit aici acel sol al turcilor, până când vă vom da de știre, [iar pe de alta], trebuie să luați aminte că atunci când un om sau un domn este puternic și tare, poate face pace cum vrea; dar, când este fără putere, unul mai tare va veni asupra lui și va face cu el ce va voi.
De aceea, vă cerem, prin cele de față, vouă și fiecăruia dintre voi ca, îndată ce veți vedea [scrisoarea] de față, pentru folosul vostru și al nostru, să ne trimiteți, fără nici o zăbavă, ajutoare, 200 sau 100 sau 50 de oameni aleși, până duminica ce va veni; când acei turci vor vedea putere de la unguri, vor fi mai moi, și le vom spune, că vor veni și mai mulți, [și] atunci vom putea rândui după cuviință treburile noastre și ale voastre, până când vom avea poruncă de la domnul nostru regele.

Relațiile cu negustorii brașoveni au fost oscilante, deoarece aceștia au acordat de mai multe ori sprijin pretendenților la tronul Valahiei. Din această cauză, domnul muntean a atacat mai multe localități din sudul Transilvaniei, unde a ucis sute de negustori, pe care, fie i-a tras în țeapă, fie i-a ars de vii. Pe pretendentul Dan, care beneficiase de ajutorul brașovenilor, l-a pus să-și sape singur groapa după ce ascultase slujba înmormântării, după care l-a decapitat, oferind un exemplu pentru ceilalți pretendenți care râvneau la tronul Țării Românești.

Vlad Țepeș a fost unul dintre cei mai aprigi voievozi care au promovat o politică antiotomană. În 1459 a renunțat să plătească tribut Porții, iar în jurul anilor 1460-1461 a încheiat o alianță antiotomană cu regele maghiar Matia Corvin.

Sultanul Mahomed al II-lea a încercat, în primă fază, printr-un vicleșug, să-l înlăture pe Vlad Țepeș de la domnie. A trimis vorbă, printr-un grec, Catavolinos, ca voievodul muntean să vină la Giurgiu pentru a discuta cu demnitarii turci o chestiune de hotar. Vlad dejoacă planul turcilor de capturare și-i trage în țeapă, inclusiv pe comandantul Hamza, begul de Nicopole și pe grecul Catavolinos. După acest episod, în iarna anilor 1461-1462, Vlad nimicește garnizoanele otomane de la gurile Dunării până la Vidin. Într-o scrisoare trimisă lui Matia Corvin, Vlad povestește că în timpul acestei campanii au fost uciși 23809 de oameni, alți 884 arzând în case.

În primăvara lui 1462, Mahomed al II-lea declanșează o amplă campanie militară împotriva Țării Românești, care avea ca scop înlocuirea lui Vlad Țepeș cu fratele său, Radu cel Frumos. În fața trupelor otomane, Vlad adoptă tactica pământului pârjolit, atrăgând forțele turcești spre interiorul țării, unde le macină prin hărțuieli neîntrerupte.

Legenda spune că Vlad Țepeș i-ar fi oferit lui Mehmed al II-lea o priveliște înspăimântătoare: craniile a peste 20000 de turci erau înfipte în țepe, pe trei kilometri. Această scenă a rămas în istorie sub denumirea de ”pădurea lui Țepeș”.

În noaptea de 16/17 iunie 1462, la Târgoviște, Vlad, împreună cu aproximativ 7000 de oșteni, atacă tabăra otomană cu scopul de a-l suprima pe sultan. Un ienicer de origine sârbă – Constantin Mihailovici din Ostrovița – participant la campanie a lăsat o relatare concludentă:

Totuși ne cuprinse o spaimă mare, deși voievodul român avea o oaste mică și peste tot eram cu grijă și ne îngropam în fiecare noapte cu șanțuri, totuși nu puteam fi siguri. Ne-au lovit într-o noapte încât au omorât oameni, cai, cămile, au omorât o sută de mii de turci (fie este o exagerare din partea autorului fie o eroare de copiere). Când toți turcii fugind din fața lor au venit la noi, la ieniceri, ienicerii i-au alungat de la dânșii, așa încât au făcut mare pagubă împăratului (sultanului).

Represaliile otomane au fost pe măsura frustrării lui Mehmed al II-lea:

Iar după aceea, a doua zi, au prins câteva sute de români și împăratul a poruncit ca pe toți să-i taie în două.

După ocuparea Târgoviștei, sultanul se retrage, lăsând în țară pe Radu cel Frumos, care, sprijinit de un detașament turcesc, este recunoscut ca domn de boieri. Țara Românească a reluat plata tributului.

Vlad Țepeș se retrage în Transilvania unde așteaptă ajutorul lui Matia Corvin, însă este arestat de acesta sub pretextul unei înțelegeri cu turcii și închis la Vișegrad. Pentru a-și justifica decizia în fața papei Pius al II-lea, de la care a primit bani pentru cruciada antiotomană, Matia Corvin a declanșat un adevărat război propagandistic, menit să-l înfățișeze pe domnul român ca pe un monstru de cruzime. Regele maghiar nu dorea să se angajeze în luptele antiotomane, fiind preocupat de confruntarea cu Frederic al III-lea de Habsburg.

Mihail Ducas descrie în lucrarea sa Istoria turco-bizantină (1341-1462) conflictele turco-muntene:

[…] În anul 6970 [1462] trimite [Mahomed al II-lea] la voievodul Valachiei un sol anunțându-l să vină în grabă la închinăciune și să aducă neapărat cu sine 500 de băieți și tributul ce-l dă în fiecare an, adică zece mii de galbeni aur. Voievodul i-a răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieții însă nu poate; cât despre sine să vină însuși la închinăciune, și aceasta e mai cu neputință. Auzind tiranu acesta s-a înfuriat și, trimițând pe unul din oamenii lui de seamă cu unul din secretarii săi, a spus: Aduceți-mi tributul! Și despre celelalte mă voi gândi eu. Iar ei venind, și arătând vlachului cele spuse de sultan, mai întâi pe ei i-a tras în țeapă, o moarte neomenoasă, dureroasă și urâtă. Pe urmă trecând cu armata, a străbătut cu dușmănie părțile Distrei și, luând mult popor de rând, i-a trecut pe toți în Vlachia și le-a luat viața cu același fel de moarte în țeapă.
Un comandant din marginile acelea al tiranului, voind să se arate cu o faptă de mare vitejie, a trecut în Vlachia cu zece mii de turci; vlachul ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în război, i-a ucis, pe care însă i-a prins vii pe toți amarnic i-a osândit la moarte și pe comandantul lor Chamuza, fiind trași în țeapă.
Când tiranul (sultanul) a auzit acestea, i s-a făcut negru înaintea ochilor și turbat de mânie și-a strâns armată de pretutindeni, peste 150 de mii; și, în vreme de primăvară, ieșind din Adrianopole, a venit la Danubiu; și acolo ridicând corturile, a stat până ce să se strângă toată armata într-un singur trup. Dar vlachul și el i-a mutat pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor dinspre alani și huni; iar însuși cu armata de sub el se aținea toată ziua în locuri scutite de sihle și păduri dese.
Tiranul, trecând Danubiul, a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă verde mii și mii de pari sădiți în pământ încărcați în loc de fructe cu oameni morți, și în mijloc pe Chamuza, pe care l-am amintit mai sus, în îmbrăcămintea de in subțire și purpură ce-o purta, tras în țeapă. La vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a ridicat corturile, fiindu-i frică, a tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor.
Vlachul însă sculându-se dis-de-dimineață și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și, nimerind în partea dreaptă a taberei, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineață, vlachii au intrat în țarcurile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Danubiul și a ajuns la Adrianopol.

Cu ajutorul lui Ștefan cel Mare și al lui Ștefan Bathory I de Ecsed, Vlad Țepeș îl alungă pe Laiotă Basarab și ocupă pentru a treia oară tronul Țării Românești, însă pentru o scurtă perioadă de timp (noiembrie 1476 – decembrie 1476).

Una dintre cronicile slavone evidențiază politica autoritară promovată de Vlad Țepeș:

A fost în Țara Românească un voievod creștin de credință grecească, anume Dracula pe limba românească, iar pe a noastră, diavol, atât de era de rău. Precum i-a fost numele, așa și viața.
VII. Odată a venit un oarecare negustor străin din țara Ungurească la cetatea lui. Și după porunca lui a lăsat căruța lui pe ulița orașului, înaintea casei și marfa lui în căruță, iar el însuși dormea în casă. Și a venit cineva și a furat din căruță 160 de ducați de aur. Negustorul s-a dus la Dracula, și i-a spus de pierderea aurului. Dracula i-a spus: ”Du-te, în această noapte vei afla aurul”. Și a pornit să se caute hoțul prin tot orașul, spunând: ”Dacă nu se află hoțul, atunci voi nimici tot orașul”. Și a poruncit ca să aducă aurul său, să-l așeze în căruță în timpul nopții și a mai adăugat un zlot. Negustorul sculându-se, a găsit aurul și a numărut o dată și de două ori; s-a aflat un zlot mai mult. Și s-a dus la Dracula și i-a spus: ”Stăpâne, am găsit aurul. Și iată, este un zlot mai mult, care nu este al meu”. Atunci au adus și pe hoț și cu aurul. Și a spus negustorului: ”Mergi în pace, dacă nu mi-ai fi spus despre un zlot, eram gata să te pun în țeapă cu acest hoț”. […]
IX. Odată mergând el pe drum a văzut la un oarecare siromah o cămașe foarte ruptă. Și l-a întrebat: ”Oare ai femeie?” El a răspuns: ”Am, stăpâne”. El a spus: ”Du-mă în casa ta, să o văd”. Și a văzut pe femeia lui, tânără fiind și sănătoasă. Și a spus bărbatului ei: ”Oare ați semănat in”? El a răspuns: ”Stăpâne am mult in” și i-a arătat mult in. Și a spus femeii lui: ”De ce ești leneșă față de bărbatul tău; el este dator să semene și să are și să te hrănească, iar tu ești datoare să faci bărbatului tău îmbrăcăminte curată și frumoasă, iar tu nici cămașă nu vrei să-i faci, sănătoasă fiind la trup. Tu ești vinovată, iar nu bărbatul tău. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci bărbatul tău ar fi fost vinovat”. Și a poruncit să-i taie mâinile și trupul ei să-l puie în țeapă. […]
XI. Odată a venit la dânsul un sol de la craiul unguresc Matiiaș, om mare, boier, de neam polon și i-a poruncit să stea cu el la masă între leșurile acelea. Și lângă dânsul se afla o țeapă foarte groasă și înaltă, aurită peste tot. Și a întrebat Dracula pe sol: ”Spune-mi, de ce am făcut așa această țeapă”? Solul atunci s-a înfricoșat tare și a spus: ”Stăpâne, așa mi se pare, vreun om mare a greșit în fața ta și vrei să-i faci moarte mai cu cinste decât a celorlalți”. Dracula a spus: ”Adevărat ai spus. Tu ești solul regal al marelui stăpân, pentru tine am făcut această țeapă”. El a răspuns: ”Stăpâne, dacă voi fi făptuit ceva vrednic de moarte, fă ce vrei, căci ești judecător drept, nu tu vei fi vinovat de moartea mea, ci eu singur”. Dracula a râs și a spus: ”Dacă nu mi-ai fi răspuns așa, în adevăr ai fi fost pe această țeapă”. Și l-a cinstit mult și l-a dăruit și i-a dat drumul, spunând: ”ție în adevăr se cuvine să umbli în solie de la mari stăpânitori, căci ești învățat să vorbești cu stăpânitorii cei mari, alții să nu îndrăznească, ci mai întâi să fie învățați cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari”.

A rămas cunoscut în istorie datorită spiritului său justițiar, care l-a determinat, de multe ori, să poruncească ca nelegiuiții să fie jupuiți, fierți, decapitați, orbiți, spânzurați, arși, prăjiți, îngropați de vii sau trași în țeapă. Îi plăcea, de asemenea, să taie nasuri, urechi, organe sexuale sau limba.

Nu se cunoaște cu exactitate cauza morții lui Vlad Țepeș. Istoricii sunt de părere că acesta a fost victima unui complot boieresc sau a murit în luptele cu turcii.

Sursa: Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001

Dacă dorești să contribui la dezvoltarea acestui site, o poți face printr-o donație prin intermediul Paypal sau Patreon. Îți mulțumim în avans.
Susține-ne pe Patreon
0 Shares:
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Poți susține acest site dacă cumperi de pe eMAG, Cărturești, Libris, Cartepedia sau Elefant, folosind link-urile noastre de afiliere.
Alte articole