Evenimentul morţii este, din punct de vedere al ceremonialului, ultima „trecere” de la viaţa pământească la viaţa de apoi, de „aici”, „acolo”, din lumea celor vii, spre lumea celor adormiţi. Credința creștin-ortodoxă include concepții precise despre continuarea vieții după moarte. Mulți dintre primii creștini botezați erau convinși că nu vor muri deloc. Aceștia credeau că vor experimenta totuși venirea lui Hristos în timpul vieții lor și vor merge direct în Împărăția lui Dumnezeu fără moarte.
Poporul român crede că nu este bine să-ţi cercetezi sau „iscodeşti” moartea. Încă din vremurile demult apuse, comunitatea satului autohton a blamat curiozitatea față de misterele morții. Cu toate acestea, în mod paradoxal, sau nu, folclorul românesc şi tradiţiile noastre abundă literalmente de sute de semne prevestitoare din popor prin care se încearcă aflarea momentului sosirii „Doamnei cu coasa”.
Ce se întâmplă cu sufletul după moarte?
Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este „despărțirea sufletului de trup”; moartea este văzută ca un „drum” pe care „dalbul de pribeag” (referire la cântecele Dalbului, din zona Banatului) îl face „din lumea cu dor / în cea fără dor; / din lumea cu milă / în cea fără milă”. Prin gesturi, cuvinte și melodii se putea acționa asupra forțelor binevoitoare sau potrivnice și se putea pregăti marea trecere.
Ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturisește astfel: „Și se va întoarce țărâna în pământ, de unde s-a luat, și duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7). După ce trupul este lăsat în urmă, sufletul trece în împărăția ființelor asemenea lui, adică în împărăția îngerilor. În funcție de faptele sale bune sau rele săvârșite în anii petrecuți pe Pământ, sufletul își găsește locul în Rai sau în Iad. Acest fapt este prezentat în parabola bogatului și a lui Lazăr: „Adevăr zic ție că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.
Moartea în tradiția religioasă română
Imaginea morții a fost schițată în mai multe etape, fiecare popor contribuind cu elemente din cultura sa. Astfel, geto-dacii credeau inițial că moartea împrumută atribuții de la Zeița Mamă – ceea ce explică parțial de ce dacii nu se temeau de moarte. De aceea, în multe scrieri istorice, pilde și povești moartea a ajuns să fie uneori numită Zâna Bătrână, Sfânta Moarte şi chiar Maica Precista sau Sfânta Vineri.
Mai târziu, după ce populația autohtonă daco-romană a fost creștinată, imaginea neolitică a morți a suferit o schimbare a paradigmei de sens. De la o zeiţă care îndeplineşte voia lui Dumnezeu şi împlineşte astfel regulile divine ale existenţei, moartea a trecut la o reprezentare mitică cumplită şi înfiorătoare: urâtă, înveşmântată în negru, cu oasele la vedere şi cu coasa în spate. Iar această ultimă reprezentare s-a păstrat în credința colectivă până în zilele noastre.
Semnele și simbolurile morții pentru poporul român
În tradițiile religioase românești, poporul credea că moartea aduce anumite semne prevestitoare, cum ar fi: căderea unei oglinzi sau a icoanei, cântecul cucuvelei, urletul câinilor, găina care cântă ca un cocoș, căderea stelelor, anumite vise și așa mai departe.
Creativitatea imaginarului colectiv față de interpretarea faptelor şi întâmplărilor cotidiene cu încărcătură magico-religioasă s-a dovedit a fi una foarte bogată. Dovada stă în unele dintre cele mai populare superstiții legate de moarte:
- Dacă femeia trece peste un mormânt, riscă să-i moară fătul.
- Când este senin şi însorit la înmormântare, sufletul mortului este liniştit şi împăcat. Când este ploaie, vânt şi frig, sufletul celui înmormântat este trist că pleacă din această lume.
- Cântecul cucuvelei pe casă, gard, cumpăna fântânii din apropierea unei case în care zace un bolnav este semn sigur de moarte.
- Dacă lumânarea de cununie se rupe în timpul nunţii, unul dintre miri va muri curând.
- Să nu se scalde nimeni acolo unde se întâlnesc două ape, căci e rău de moarte.
Deși nu se știe cu exactitate ce se întâmplă atunci când un om moare, există anumite rituri și obiceiuri pe care cei rămași în urma le înfăptuiesc. Plângerea, ritualul de înmormântare și îngropare, alături de priveghi, rugăciuni și pomenirea morților sau alte obiceiuri specifice fiecărei zone a României îl ajută pe cel trecut în neființă să ajungă cu ușurință în Lumea Celor Drepți și aduce alinare celor care îl plâng.
Articol sponsorizat
