Al doilea deceniu al secolului XX a avut repercusiuni serioase în privinţa statului român, care, imediat după sfârşitul Marelui Război, a reuşit să cuprindă între graniţele sale vechile teritorii locuite de români, respectiv Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Alipirea celor trei teritorii la noul stat a adus şi numeroase probleme pentru Vechiul Regat, care avea acum un teritoriu mult mai vast, dar şi o populaţie mai numeroasă şi variată din punct de vedere etnic.

Constituţia de la 1866 nu mai reprezenta un act fundamental pentru toţi românii, ci exprima doar voinţa locuitorilor din Moldova şi Ţara Românească. Nu se mai putea apela la o simplă revizuire a Constituţiei, cum s-a făcut în iunie 1884, când Dobrogea a fost alipită la România. Noul stat se confrunta cu o nouă problemă, cea a minorităţilor naţionale, care erau nesemnificative înainte de înfăptuirea României Mari, însă tratatele de pace de la Paris impuseseră statului român garantarea drepturilor acestora.

Noua constituţie a fost adoptată la 28 martie 1923 şi publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 282 din 29 martie 1923, în timpul guvernării liberale. Această constituţie a provocat multe conflicte între opoziţie şi guvern, însă cel din urmă a reuşit să se impună în faţa unei coaliţii dezbinate. Disputa a avut loc între naţionaliştii lui Iuliu Maniu, ţărăniştii lui Ion Mihalache şi liberalii lui Ionel Brătianu. Naţionaliştii constituiau un partid format în sânul Transilvaniei şi doreau o constituţie care să ofere largi privilegii regiunilor istorice, lăsându-le să se administreze singure. Acest lucru se explică prin faptul că transilvănenii au fost mult timp sub tutelă străină, iar acum, când s-a ivit ocazia, doreau să se administreze singuri, însă sub graniţele României. Ţărăniştii lui Mihalache erau de acord cu aspiraţiile naţionaliştilor. Constituţia a fost puternic contestată în timpul adoptării, însă în cele din urmă a fost acceptată în mod unanim şi aplicată de toţi factorii politici, deoarece contestarea ei viza în mod expres procedura de adoptare care nu ar fi exprimat reprezentarea voinţei libere a tuturor cetăţenilor.

Noul act fundamental păstra în mare parte structura Constituţiei de la 1866; aceasta cuprindea 138 de articole, dintre care au fost modificate integral 20 şi incluse alte 7 noi. De asemenea, alte 25 de articole au primit adausuri în timp ce 76 au rămas neschimbate.

Constituţia din 1923 pune un accent mai mare pe principiul suveranităţii naţionale, prin declararea statului român ca fiind unul naţional, unitar şi indivizibil, al cărui teritoriu e nealienabil, hotarele ţării putând fi schimbate sau rectificate doar în virtutea unei legi. Potrivit articolului 4 din noua Constituţie, teritoriul României, din punct de vedere administrativ, se împarte în judeţe, iar acestea din urmă în comune; numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă. În noua constituţie sunt eliminate plăşile ca unităţi teritoriale intermediare între comună şi judeţ.

Actul fundamental din 1923 stipula descentralizarea administrativă, care presupunea alegerea membrilor consiliilor judeţene şi comunale de către cetăţenii români prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi cu reprezentarea minorităţii, toate acestea după formele prevăzute de lege. La aceştia puteau fi adăugaţi prin lege atât membri de drept cât şi cooptaţi. Între membrii cooptaţi puteau fi şi femei majore.

Pentru prima dată, în actul de la 1923 a apărut votul universal, care era totuşi interzis femeilor în temeiul articolului 6 din constituţie: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.”.

Un alt aspect important îl reprezintă dreptul de proprietate care încetează a mai fi un drept absolut, cum întâlnim în constituţia de la 1866, el căpătând o funcţie de utilitate socială. Statul primeşte în acest sens dreptul de proprietate asupra bogăţiilor de orice natură ale subsolului şi asupra zăcămintelor miniere.

Constituţia din 1923 este considerată de mulţi istorici ca fiind cel mai democratic act fundamental al României. Acesta a avut ca scop principal unificarea economică, teritorială, politică şi spirituală a României imediat după 1918. În temeiul acestei constituţii a fost realizat procesul de unificare legislativă. Deşi a păstrat o mare parte din legile Constituţiei de la 1866, noul act fundamental a fost amplu revizuit şi adaptat noilor realităţi.

Odată cu ocuparea tronului de către regele Carol al II-lea, situaţia internă din România prezintă anumite caracteristici. Guvernele nu mai prezintă acea longevitate care să ofere o siguranţă mediului politic din ţară, rând pe rând situându-se la preşedinţia Consiliului de Miniştri mai multe partide.

Cei zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea au fost caracterizaţi de o perioadă de haos în mediul politic românesc, care a condus la o criză a sistemului parlamentar democratic şi la instaurarea unui regim autoritar monarhic în februarie 1938.

Armand Călinescu nota în memoriile sale că actul fundamental de la 1923, inspirat din „romantismul politic al veacului al XIX-lea”, a putut funcţiona în perioada de domnie a regelui Ferdinand I, deoarece a existat o perioadă de pace în afara graniţelor statului. În timpul domniei suveranului Carol al II-lea situaţia se schimbă, iar ideea de stat nu mai era aşa puternică ca în perioada imediat următoare de după primul război mondial. El considera că era necesară adoptarea unei noi Constituţii care să întărească ideea de stat, să încurajeze solidaritatea socială şi să se adapteze noilor realităţi. Într-un număr al revistei „Neamul românesc pentru popor”, Ion Agârbiceanu nota: „Mulţi cred că, dacă o ţară are constituţie bună şi legi drepte, ţara aceia trebuie să fie fericită, să-i fie toţi cetăţenii mulţumiţi.”. Articolul scris în revista lui Iorga portretizează în cel mai lucid mod un tablou amplu al societăţii româneşti dinainte de regimul autoritar, în care participanţii mediului politic nu găseau căi de rezolvare la problemele cu care se confrunta statul.

Venirea lui Carol al II-lea la tron a produs o instabilitate în mediul politic, unde activau nu mai puţin de 29 de partide politice, fiecare voind să pună mâna pe preşedinţia Consiliului de Miniştri. Poporul era confuz de ceea ce se întâmpla în ţară, nemaiştiind în promisiunile cărui partid să creadă. Constituţia din 1938 era văzută de către unii români ca fiind necesară, deoarece vechiul act fundamental de la 1923 nu mai corespundea cu noile realităţi.

Constituţia din timpul lui Carol al II-lea a fost pregătită în secret de oamenii fideli suveranului: Istrate Micescu, Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu, Mircea Cancicov, primul dintre ei fiind desemnat ca „ministru al codificării”.

În privinţa elaborării şi adoptării noii constituţii nu s-a ţinut deloc seama de prevederile ce vizau modalitatea revizurii actului fundamental de la 1923, care era unul de tip rigid, ce nu putea fi modificat prin obişnuita procedură a activităţii legislative. Noul act nu păstra aproape nimic din constituţiile democratice, reprezentând ruperea pactului fundamental dintre monarhie şi naţiune. Această constituţie, adoptată la 27 februarie 1938, a fost precedată de două acte, unul constituţional şi unul neconstituţional: prin decretul regal nr. 856 din 11 februarie 1938 a fost introdusă starea de asediu pe tot cuprinsul statului pe durată nelimitată, fără nici o expunere de motive, iar audienţele la rege erau suspendate pe timp nelimitat în baza comunicatului nr. 32 din 15 februarie 1938 emis de Casa Regală.

Actul fundamental din 1938 cuprindea 100 de articole, având tot 8 titluri, purtând aceleaşi denumiri cu excepţia titlului II, care acum este intitulat „Despre datoriile şi drepturile românilor”. Principiile regimului parlamentar au fost înlocuite cu regimul reprezentativ simplu, separaţia puterilor în stat fiind eliminată, cele trei puteri fiind atribuite regelui. Noua constituţie a promovat o „ideologie”, care privea ordinea socială şi de stat”, fiind întemeiată pe conceptele de „comunitate naţională”, „solidaritate”, „muncă în folosul obştesc” etc..

În Parlament puteau fi aleşi doar reprezentanţi ai diferitelor meserii, Carol al II-lea instalând astfel un regim al breslelor. În ceea ce priveşte alegerea senatorilor, constituţia stipulează un anumit număr dintre ei, care vor fi numiţi cu încuviinţarea suveranului. Atât Senatul, cât şi Adunarea Deputaţilor au fost lipsite de puterea executivă şi cea legislativă, ele întrunindu-se doar la iniţiativa regelui „cel puţin o dată pe an”. Majoratul politic era acum ridicat, de la 21 de ani la 30, orice cetăţean putând fi alegător.

Noua constituţie înlocuieşte articolul 4 din vechiul act fundamental cu articolul 79 care preciza că împărţirea administrativă trece în competenţa legilor ordinare; ulterior teritoriul ţării avea să fie împărţit în ţinuturi, conduse de rezidenţi regali.

Revizuirea Constituţiei o putea face doar regele. Puterea politică emana acum de sus în jos, instituindu-se o disciplină la nivel naţional, care viza supunerea cetăţenilor faţă de deciziile suveranului.

Un alt aspect important îl reprezintă introducerea pedepsei cu moartea. Aceasta se aplica doar în anumite cazuri: atentatele ce vizau persoana regelui şi a membrilor familiei regale, a tuturor demnitarilor statului, dar şi situaţiile în care o persoană comitea mai multe crime. Această pedeapsă era stabilită de o instanţă judecătorească, fiind necesar consimţământul Consiliului de Miniştri pentru a duce la bun sfârşit această sancţiune.

Dacă în Constituţia din 1923 cultele se puteau bucura de libertate, fără deosebire de tratament, noul act fundamental prevede că un rol primordial îl vor avea de acum înainte Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Înainte de 1938 o bună parte dintre preoţi se punea în slujba propagandei politice, mulţi dintre ei făcând jurăminte unor formaţiuni ce atingeau demnitatea naţională. Noul act fundamental le interzice să mai facă acest lucru, atât în biserici, cât şi în afara lor. Era interzisă propaganda politică în biserică, chiar şi în cadrul unei manifestaţii religioase. Nu se mai putea face nici o asociaţie politică sub pretexte religioase.

Cele două constituţii interbelice au fost total opuse. Dacă cea de la 1923 a apărut ca o necesitate, ca urmare a formării României Mari, situaţia internă ducând la acest lucru, prin prisma faptului că vechea Constituţie de la 1866 nu mai corespundea noilor realităţi, actul fundamental de la 1938 a contribuit la legitimarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, instaurat mai mult din cauza situaţiei internaţionale, care a avut repercusiuni şi în societatea românească. Însuşi juristul Paul Negulescu avea să afirme că noua constituţie reprezenta un mare progres, ea apropiindu-se de realitate: „Dacă examinăm fondul Constituţiunii din 27 februarie 1938, constatăm că din punct de vedere politic, constitue un mare progres, apropiindu-se de realitate şi neurmărind abstracţiuni asemănătoare constituţiunilor precedente”. Tot el afirma că noul act fundamental accentua ideea de comunitate, în detrimentul individului, susţinând că nu ar mai trebui să existe „egocentrism individual” în nici o acţiune.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Recomandări
Alte articole
Baba Novac
Citește

Baba Novac

Facebook Twitter WhatsApp Telegram Reddit LinkedInBaba Novac a fost un căpitan al haiducilor din a doua jumătate a…
Voievodul Roman I
Citește

Roman I, unificatorul Moldovei

Facebook Twitter WhatsApp Telegram Reddit LinkedInRoman I a fost domnul Moldovei între anii 1391/1392 – 1394. S-a născut…