Odată cu instaurarea regimului autoritar în februarie 1938, Carol al II-lea a urmărit să înfăptuiască o serie de reforme care să ajute la consolidarea acestuia. Adoptarea constituţiei la 27 februarie a constituit primul pas pe care l-a făcut Carol în acest sens. Prin noul act fundamental, regele a pus bazele unui nou Parlament, care îşi pierde o parte din atribuţii în favoarea conducătorului de stat.

Astfel, noii parlamentari aveau printre altele şi următoarele îndatoriri: fiecare dintre aceştia era obligat să depună un jurământ de credinţă faţă de regim şi niciunul dintre ei nu avea voie să facă parte din consiliile de administraţie ale întreprinderilor care încheiau contracte cu statul. Vârsta votantului era ridicată la 30 de ani pentru alegerea deputaţilor şi la 40 de ani pentru alegerea senatorilor. Votul era condiţionat de două aspecte – ştiinţa de a citi şi ocuparea unui loc de muncă într-una din categoriile – agricultură şi meserii, comerţ şi industrie sau ocupaţii intelectuale. Aceste măsuri au dus la scăderea drastică a numărului de alegători, de la 4,6 milioane în 1937 la 2 milioane în 1939.

Numărul deputaţilor a fost redus de la 387 la 258, câte 86 de locuri pentru fiecare categorie profesională, mandatul fiind ridicat de la patru la şase ani. Senatul era compus din 88 de parlamentari numiţi de rege, 88 aleşi şi un număr variabil de senatori ex officio, mandatul acestora fiind prelungit la nouă ani. Categoria muncitorilor era reprezentată pentru prima oară în Cameră şi în Senat. Pentru prima oară în istoria ţării, era permis accesul femeilor în Senat, asigurat atât prin Constituţie, cât şi prin Legea electorală. Validarea mandatelor se făcea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a evita lungile dezbateri care aveau loc în primele şedinţe ale parlamentului de după alegeri.

La 30 şi 31 martie 1938, prin două legi succesive, suveranul desfiinţa partidele politice şi orice asociaţiune sau grupare care s-a constituit în vederea propagării ideilor politice, iar pe 15 aprilie, printr-un alt decret, Carol definea noi delicte: erau interzise acţiunile de propagandă politică în lăcaşurile de cult, intonarea unor imnuri cu semnificaţie politică, iar funcţionarii nu mai aveau voie să participe la manifestaţii politice. De asemenea, era interzisă primirea de subvenţii externe pentru activităţi politice. Decretul de dizolvare a partidelor politice a fost principalul obiectiv al lui Carol al II-lea încă de la venirea sa pe tronul României, în iunie 1930. Acest decret a fost primit de către liderii partidelor mici şi contestat de cele mai mari partide politice din ţară, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Liderul naţional-ţărănist a decis ca cei care vor primi demnităţi din partea lui Carol să fie excluşi din partid. Într-un memoriu adresat de C.I.C. Brătianu regelui Carol al II-lea, în aprilie 1938, preşedintele liberal contesta decizia suveranului, susţinând că măsura luată prin decretul-lege se afla în contradicţie cu dispoziţiunile noii constituţii.

Printr-un decret din 19 august 1938, justiţia era reorganizată. Astfel, magistraţii îşi pierdeau inamovibilitatea, aspect care a oferit regelui acces liber la amestecarea, în mod direct sau prin intermediul guvernului, în activitatea instanţelor judiciare. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a venit cu o serie de reforme radicale la sfârşitul anului 1938 şi începutul lui 1939. Au fost create breslele de muncitori, meseriaşi şi funcţionari, a luat fiinţă partidul unic, iar Parlamentul şi-a reluat activitatea în cadrul fixat de Constituţia din februarie 1938. Carol s-a inspirat din sistemul fascist italian în vederea creării breslelor.

Dorind să scoată tineretul de sub umbrela mişcării legionare şi să-l atragă de partea sa, regele a emis un decret-lege la data de 15 decembrie 1938, prin care Straja Ţării era reorganizată şi devenea o organizaţie de stat. Din aceasta făceau parte toţi băieţii cu vârste cuprinse între 7-18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani. Deviza străjerilor era „Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege”, aceştia fiind datori să depună jurământ de credinţă faţă de suveran, care era şi comandantul suprem al acestei organizaţii.

După ce a reorganizat Straja Ţării, o zi mai târziu, la 16 decembrie 1938, Carol înfiinţează partidul unic, intitulat Frontul Renaşterii Naţionale. Acest partid era menit să facă legătura între Coroană şi Naţiune, el fiind un instrument prin intermediul căruia românii trebuiau să fie uniţi în faţa pericolului extremist, cel legionar. În anul 1939, Frontul Renaşterii Naţionale număra aproximativ 3.500.000 de membri, însă foarte mulţi dintre aceştia au aderat fie din oportunism, fie la presiunea de sorginte ierarhică. În „Monitorul Oficial”, nr. 42 din 20 februarie 1939 se arată că membrii şi membrele Frontului Renaşterii Naţionale care ocupă funcţii publice sunt obligaţi să poarte la serviciu uniformă cu insignele respective.

O altă reformă importantă din timpul regimului autoritar a fost legea din 14 august 1938, care viza reorganizarea administrativ-teritorială a României. Astfel, teritoriul statului era împărţit în zece ţinuturi, fiecare având în frunte un rezident regal numit de rege printr-un decret. Acum, abuzurile şi neregulile din administraţie erau aspru pedepsite, iar prefecţii şi primarii erau recrutaţi din rândul coloneilor şi magistraţilor. Rezidenţii regali aveau ca sarcină principală aplicarea hotărârilor guvernamentale, asigurarea ordinii şi liniştii publice în ţinuturile pe care le administrau. Conform noii legi din 14 august, primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi pe o perioadă de şase ani.

În domeniul sănătăţii s-a întreprins o largă activitate sanitară la sate, unde s-au înfiinţat spitale pentru maladii sociale (cum ar fi pelagra şi tuberculoza), dotate cu mai multe medicamente şi au fost construite băi populare şi cantine şcolare.

Asemenea guvernelor liberale, în timpul cărora statul intervenea în domeniul economiei, dictatura regală a lui Carol al II-lea a urmat aceleaşi politici economice. Acest intervenţionism al statului a dus la restructurarea unor organe economice mai vechi şi crearea unor instituţii noi. În timpul regimului, proiectele de industrializare au fost accelerate, dată fiind primejdia fascistă ce mărşăluia prin Europa. De asemenea, statul achiziţiona mari cantităţi de cereale pe care le şi stoca, oferea numeroase împrumuturi pe piaţa internă, dirija comerţul exterior şi controla circulaţia valutară. În agricultură, statul venea în sprijinul ţăranilor prin creditele oferite prin intermediul cooperativelor, prin darea de seminţe selecţionate şi pomi pentru plantaţii. Problemele cu care se confrunta Europa la sfârşitul perioadei interbelice s-au răsfrânt şi asupra vieţii economice din România. Multe dintre pieţele tradiţionale pentru statul român au dispărut, iar transporturile internaţionale au fost îngreunate.

Intervenţionismul accentuat al statului în viaţa economică a dus la transformarea Ministerului Industriei şi Comerţului în Ministerul Economiei Naţionale, precum şi la crearea unui minister nou, sub denumirea de Minister al Înzestrării Armatei. Noul minister, creat printr-un decret la 14 octombrie 1938, a apărut într-o perioadă tulbure şi era însărcinat cu înzestrarea armatei cu armamentul şi echipamentul necesar pentru apărarea naţională. Ministerul Economiei Naţionale, apărut la 7 aprilie 1938 avea rolul de a dirija economia naţională. Printr-un decret din octombrie 1939, acest minister putea stabili sarcini concrete de producţie şi de desfacere a mărfurilor pentru întreprinderile din ramura industrială.

O altă măsură care viza domeniul economic a fost crearea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi, prin decretul-lege din 1 octombrie 1938. Aceste bresle trebuiau să îşi execute activitatea numai pe plan naţional, respectând interesele superioare ale naţiunii. Ele nu puteau fi afiliate organizaţiilor cu caracter internaţional sau să fie reprezentate la manifestaţii sau congrese internaţionale fără autorizaţia Ministerului Muncii. De asemenea, breslele erau unitare, neputându-se constitui bresle mixte. Instituţiile erau rugate să apeleze la bresle pentru rezolvarea diferitelor probleme şi nu la oameni care susţin că se pricep într-o anume meserie şi nu fac parte din acestea. Breslele au fost desfiinţate la 20 noiembrie 1940.

La 26 mai 1939 s-a dat o nouă lege ce privea organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal. Noua lege întărea caracterul practic şi variabil al programelor claselor supraprimare, în funcţie de regiunea geografică şi economică. Într-o cuvântare ţinută la un an după adoptarea noii Constituţii, prim-ministrul statului român, Armand Călinescu afirma că „vechea organizare a învăţământului nostru, în loc să fie un instrument de progres, a constituit un mijloc de adâncă tulburare în viaţa socială şi politică a Ţării”. Tot el susţine că această problemă a fost realizată prin „adaptarea programelor la condiţiunile vieţii rurale şi monopolul cărţilor pentru învăţământul primar, comprimarea învăţământului secundar teoretic şi dezvoltarea şcolilor profesionale, în fine noua organizare a învăţământului universitar”.

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a apărut ca urmare a situaţiei politice interne, caracterizată de dezbinarea partidelor politice şi incapabilitatea acestora de a rezolva numeroase probleme cu care se confrunta societatea românească, dar şi a situaţiei internaţionale, unde mişcările fasciste căpătau mari proporţii în statele Europei, mai ales în cele nemulţumite de tratatele încheiate în urma primului război mondial.

Crearea partidului unic, unde monarhul a încercat să adune elita politică în această formaţiune, nu a reuşit să rezolve problemele politice cu care se confrunta ţara în acea perioadă. Prin transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii s-a dorit solidarizarea tuturor cetăţenilor în jurul regelui, mobilizarea poporului pentru apărarea graniţelor, dar mai ales eliminarea conflictelor din mediul politic românesc. Noul partid, care se declara „unic şi totalitar”, nu a reuşit să coaguleze mulţimea în jurul suveranului, mai ales că persoana numită în fruntea organizaţiei nu era un exemplu demn de urmat, lui Ernest Urdăreanu fiind atribuite cele mai mari defecte: demagog, datornic din cauza jocurilor de noroc, chefliu ş.a..

Acest regim a fost legitimat de constituţia din februarie 1938 şi consolidat de reformele ce au avut loc în perioada 1938-1940, însă nu a rezistat din cauza conjuncturii petrecute în vara ultimului an de dictatură regală, când au avut loc cedările teritoriale în favoarea Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S.-ului, moment ce marchează sfârşitul acestei perioade, implicit a domniei lui Carol al II-lea.

Dacă dorești să contribui la dezvoltarea acestui site, o poți face printr-o donație prin intermediul Paypal sau Patreon.
Susține-ne pe Patreon
0 Shares:
Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Recomandări
Alte articole
Regina Maria - Regina soldat
Citește

Regina Maria

Regina Maria a României s-a născut la data de 17 octombrie 1875, la Eastwell-Park, comitatul Kent. Maria Alexandra…
Generalul Alexandru Averescu
Citește

Alexandru Averescu

Alexandru Averescu s-a născut la data de 9 martie 1859, în Ismail. A fost fiul slugerului Constantin Averescu…
Burebista. Regatul Daciei
Citește

Burebista

Burebista (82-44 î.Hr.) este cunoscut în istoriografie drept cel care a reușit să unifice triburile geto-dace. Împrejurările în…
Petru Schiopul
Citește

Petru Șchiopul

Petru Șchiopul a ocupat tronul Moldovei de mai multe ori, între anii 1574 – noiembrie 1577, decembrie 1577…