Originea latină a poporului român. Etnogeneza românească

Ultima actualizare: 20 iunie 2015 www.istorie-romaneasca.ro
Dacă ai un articol pe care vrei să-l publici pe acest site, trimite-ne un mail la adresa [email protected]

Originea latină a poporului român a fost, de-a lungul secolelor, un subiect de interes pentru foarte mulți istorici, atât străini, cât și români. Etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate.

Există mai multe teorii care tratează problema etnogenezei poporului român. O primă teorie aparține unor istorici și geografi din secolele XVIII – XIX (Franz Joseph Sulzer, Robert Roesler) și pune în discuție locul etnogenezei românești. Aceasta a venit ca un răspuns la programul întocmit de Inochentie Micu-Klein, în care, personajul amintit, cerea drepturi pentru românii din Transilvania, având la bază o serie de argumente istorice. Această teorie poartă numele de „teoria originii sud-dunărene a românilor”.

Teoria imigrării a fost expusă din mai multe puncte de vedere: cel unguresc, cel rusesc şi cel bulgar. Părerea ungurilor a fost sistematizată de Tamás în a cărui operă rezumă lucrările unei întregi serii de istorici şi de filologi din ţara sa. Ideile esenţiale din lucrarea sa sunt următoarele: părăsirea Daciei a fost integrală, poporul român s-a format la sud de Dunăre, în Balcani, numele de Romanus reprezintă înţelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înţeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian.

În anii 1781 – 1782, apare la Viena, lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens, în trei volume, semnată de Franz Joseph Sulzer, un ofiţer de origine elveţiană. Ideea centrală a lucrării lui Sulzer este originea sud-dunăreană a românilor, de unde, la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului al XIII-lea au migrat în două etape la nord de Dunăre – sub domnia lui Isaac II Angelos (1185 – 1195) şi după invazia mongolă care a depopulat teritoriul regatului maghiar.

Johann Christian Engel propune o nouă versiune a teoriei imigraţioniste, respingând-o pe aceea a lui Sulzer în detaliile ei istorice şi în sensurile politice. Spre deosebire de teoria lui Sulzer, Engel afirmă că românii au colonizat teritoriile nord-dunărene la începutul secolului al IX-lea în urma deportărilor forţate întreprinse de hanul bulgar Krum.

Un alt teoretician, Robert Roesler, a susţinut ideea conform căreia poporul român s-a format la sud de Dunăre. Acesta a luat în considerare existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română. Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză şi română a fost discutată de numeroşi lingvişti şi istorici, începând cu B.P. Haşdeu şi Fr. Miklosich, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci, iar albanezii fiind iliri. Asemănarea dintre limbile română și albaneză se explică deci prin înrudirea dintre traci şi iliri.

Replica românească a fost dată de corifeii Şcolii Ardelene care respingeau ambele versiuni ale teoriei imigraţioniste. Românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia după cucerire, după ce acesta exterminase întreaga populaţie băştinaşă.

Scriitorii și savanții Școlii Ardelene au demonstrat prin cărțile lor de istorie și filologie că românii sunt urmași ai străluciților romani și vorbind o limbă ce conservă noblețea latinei, își au locul lor între popoarele Europei.

Unii istorici ruşi, printre care şi Iacob Bromberg, un emigrat basarabean, afirmă că Basarabia e leagănul istoric al slavonităţii. Imediat după cel de-al doilea război mondial, istoriografia sovietică lansează teoria celor două popoare, conform căreia la nordul Dunării s-a format poporul voloh, din care s-a desprins la răsărit de Carpaţi, sub influenţa mai puternică a slavilor, poporul moldovenesc.

Istoriografia bulgară susţine teoria conform căreia vechea populaţie romanizată a dispărut în mijlocul barbarilor; acest proces de asimilare şi exterminare a fost încheiat de slavi. Istoricul P. Mutafciev susţine că majoritatea valahilor locuiau la hotarul Macedoniei de sud-vest.

Numeroşi istorici străini şi români s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea poporului român pe teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice, la date lingvistice, de la realităţi etnografice la descoperiri arheologice.

În unele izvoare istorice românii sunt desemnaţi prin termenii de valah, voloh, vlah, olah etc.. Aceste cuvinte sunt echivalente, fiind folosite de populaţii neromanice pentru a arăta că este vorba de un popor romanic care vorbeşte limba latină. Românii n-au folosit niciodată aceste denumiri, numele acestui popor conservă pe cel de Romanus, care provine de la Roma; astăzi, românii sunt singurul popor de origine romanică ce a conservat acest termen.

Teritoriul de formare al poporului român este mult mai mare decât cel pe care locuieşte astăzi. Poporul român s-a format din romanitatea orientală; prezenţa acestui popor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic este atestată de numeroase izvoare, începând cu Gesta Hungarorum.

Pentru a preciza zona în care s-ar fi format poporul român, Alexandru Philippide apelează la Jičerek care, pe lângă linia care îi poartă numele, a arătat în Geschichte der Serben  că în peninsula Balcanică au existat două limbi la un moment dat: limba română și limba dalmată. Astfel, Philippide îl consideră pe Konstantin Jireček drept singurul care a căutat să afle ceva adevărat în privința originii poporului român.

P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Dunării până în Pind şi Salonic ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă pânză de populaţie, cea slavă. În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a constituit poporul român.

Originea latină a poporului român este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, în primul rând de existenţa culturii Dridu, care acoperă aproape întreg teritoriul românesc cât şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura cultură materială locală atestată în spaţiul carpato-dunărean în secolele VIII – XI şi care aparţine astfel pânzei de populaţie românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi sudul Dunării.

Formațiuni politice prestatale din spațiul românesc
Formațiuni politice prestatale din spațiul românesc
Sursa imaginii: aici

Notă articol: 2.5

Distribuie mai departe
Dacă îți place acest site și vrei să ajuți la dezvoltarea lui, o poți face prin intermediul Patreon, cumpărând un abonament de 2€.
Susține acest proiect

Ce mai citesc alții

6 comentarii Adaugă comentariu

  • Ionel

    Pseudoistorie …braavo rumâne!

    răspunde
  • Cetateanul neturmentat

    Mda, Sci-fi sau Fake News … Dl. Florea … mai invatati istorie va rog … nu propaganda primitiv-nationalista … Multumesc.

    răspunde
  • George

    Asta e cea mai mare mizerie de articol pe care l-am citit vreodată, e in de minciuni!!

    răspunde
  • coco

    “Romanitatea a existat oare, ca realitate etnica, in parte, ca realitate sufleteasca mai ales pentru ca sä se poata incerca o istorie a desvoltarii ei, pe basa, inainte de toate, a acelor literaturi pe care le-a produs si care s’au influentat, s’au luptat intre ele, s’au dominat si s’au inlocuit, asimiland ce li-a venit de la alte societati de popoare si restituindu-li, cu un adaus propriu, ceia ce imprumutasera, la un moment dat de la dansele ?
    Aceasta e intaia intrebare ce ni se pune si legitirneaza studii indreptate in aceasta directie .
    Caci a vorbi de romanitate in alt sens, de “ginta latina” pe care Alecsandri, cel incoronat de felibri ca sä considere aceasta ca momentul de capetenie al vietii lui, a cantat’o intr’o poesie rnediocra care ne face a zimbi astazi, dar odinioara, a incantat si urnplut de mandrie atata lurne, nu mai e potrivit cu ce stim astazi si cu ce putem judeca astazi dupa atata opera de critica.
    Nu mai credem in romanisarile minunate, prin legionari de seizeci de ani casatoriti cu femei barbare-care, cu tenacitatea conservativa a ‘femeilor, mai curand ele i-ar fi putut desnatronalisa-,cu alergarea, pe alocurea, in Transvaalul” Daciei si imbulzirea atator cautätori de aur si nestalornici vanatori de noroc usor, cari, nicairi si in nicio vreme, n’au obiceiul sa se aseze si sa intemeieze. Nu credem in minunile facute abia in curs de un veac si jumatate cu asemenea oameni si in asemenea situatii.
    Cum nu putem admite fantasticul transformism al raselor inferioare prin contactul singur cu o ordine de Stat venita intr’o civiliatie sociala si economica, redusä la cele mai simple forme si incapabila de a da si scrisul cel mai modest,si pe langa aceasta,pastrand-credem-vechiul ei graiu.” (Nicolae Iorga-ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE IN DESVOLTAREA SI LEGATURILE LOR-vol.I-iu,Evul Mediu)

    răspunde
  • Șerban

    Nu mai bateți câmpii cu astfel de aberații, mai citiți, documentați-vă…romanii au colonizat 14% din teritoriu, cum să extermine populația băștinașă, când au plecat cu coada între picioare în 281…

    răspunde
  • Kostas

    De acord cu dumneavoastră!!

    răspunde
  • Adaugă un comentariu

    Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi publicată.
    Prin postarea acestui comentariu declari că ai citit și ești de acord cu termenele și condițiile acestui site.