Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și al Sultanei Hrisoscoleu, a fost, vreme de 12 ani, mare dragoman al Porții. A fost primul domn fanariot atât în Moldova (din 1711), cât și în Țara Românească (din 1716), având câte două domnii în ambele țări extracarpatice.
În timpul domniilor sale, Nicolae Mavrocordat nu a avut relații bune cu boierii. În a doua sa domnie din Moldova nu a avut relații strânse cu boierimea, din cauza măsurilor fiscale și sociale luate în favoarea categoriilor sociale nefavorizate. Măsurile fiscale au fost adoptate cu scopul de a strânge bani pentru plata peșcheșului și a mucarerului.
În Țara Românească, prima sa domnie a fost de scurtă durată din cauza stării conflictuale pe care domnul fanariot o avea cu boierimea. Mai mult decât atât, Nicolae Mavrocordat a luat măsuri aspre împotriva familiei Cantacuzinilor. În timpul ofensivei austriece, boierii munteni l-au silit pe domn să se retragă încontinuu, până când a ajuns la Rusciuk. A reușit să reocupe tronul Țării Românești cu ajutorul tătarilor, luând o serie de măsuri severe împotriva boierilor ostili. Pe mulți dintre aceștia i-a trimis în exil, între care și mitropolitul Antim Ivireanul. Aproximativ două luni mai târziu, cei mai mulți boieri, care erau împotriva lui Mavrocordat, au complotat cu austriecii și l-au capturat pe domn, ducându-l pe acesta la Alba Iulia, unde a fost ținut până la încheierea păcii de la Passarowitz.
A revenit la domnie în 1718, însă Țara Românească era schimbată din punct de vedere teritorial, pierzând Oltenia în favoarea Imperiului Habsburgic, în urma tratatului de la Passarowitz. Relațiile tensionate cu boierii au continuat, câțiva dintre aceștia luând calea Transilvaniei.
Primul domn fanariot din spațiul românesc a murit răpus de ciumă, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Văcărești.
Sursa imaginii: aici
1 comment
despre Nicolae Mavrocordat medicul curant al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, iatro-filozoful Mihail Schendos van der Beck, nepotul preotului Ioan Avramios scria așa: „Familiile strălucite ale Brâncovenilor şi Cantacuzinilor şi rămăşiţele eroilor răsăriteni au fost distruse prin înşelăciunile şi lucrăturile strâmbe ale trădărilor, Bălăceanu şi Brezoianu au fost tăiaţi fără vină şi în pripă, pe când el [Nicolae Mavrocordat] se desfăta îngrozitor privind îndelung la ei cu ochi înfocaţi şi savurând oarecum crima sa. Mitropolitul Antim, păstor prea cuvios şi prea evlavios, cu al cărui sânge nu s-a înfiorat să-şi păteze mâinile, precum și minunatul bărbat, cel mai vrednic de prețuire din amândouă țările, vistierul Grigore (Halepliul) – pe care despoindu-l de avere și smulgându-l din brațele fiilor săi și ale soției, l-a osândit să fie închis într-o hrubă de mănăstire – începuseră de mult să fie la români un motiv de ură veșnică. (…) Mavrocordat a meritat până și de la turci numele de Muserin adică ateu. (…) A fondat o bibliotecă, dar el însuși e fără cultură, a fost întărit în domnie plătind optzeci de mii de florini.” – Apologia adversus Mavrocordati sycophantias, 1723, Apud Călători străini despre Țările Române, vol. IX, Editura Academiei Române, București, 1997, p. 84-85.