istorie recentă / 31 august, 2016

Învățământul românesc din perioada interbelică. Problema maghiară

Un loc aparte în ceea ce priveşte relaţia dintre minorităţi şi stat a fost ocupat de problema învăţământului, care era considerat de către liderii grupărilor minoritare ca fiind foarte important pentru conservarea identităţii lor etnice, lingvistice şi culturale.

La sfârşitul anului 1918 şi începutul lui 1919, noul stat român a cunoscut mai multe sisteme de învăţământ despre care elita politică de la Bucureşti, cu precădere cea liberală, considera că trebuiau unificate şi centralizate. În acest sens, un rol aparte i se cuvine lui Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice în guvernele liberale. Încă de la început, Angelescu a susţinut ideea că sistemul de învăţământ trebuia unificat pentru a se consolida conştiinţa naţională românească. Existenţa unor sisteme de învăţământ de origine străină, fie moştenite de la Austro-Ungaria, fie de la Rusia, constituiau în opinia ministrului o piedică în calea afirmării identităţii naţionale a românilor din provinciile noi alipite statului român.

Obiectivele politice ale demnitarului român s-au lovit de revendicările minorităţilor, mai ales a celor maghiare şi germane, privind păstrarea autonomiei şcolare şi culturale, obţinute prin Tratatul din 9 decembrie 1919. Liderii maghiari şi germani din România au făcut apel constant la hotărârile Adunării de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care la punctul III prevedea pentru „toate popoarele conlocuitoare libertate naţională deplină”. Această libertate permitea fiecărui popor să se instruiască, să se administreze şi să fie judecat în limba sa proprie.

Această trecere la un sistem unificat de învăţământ s-a făcut treptat, statul român acceptând ca în noile teritorii învăţământul să fie gestionat de Consiliul Dirigent în Transilvania, Sfatul Ţării în Basarabia şi de Secretariatele de Serviciu în Bucovina. Cele trei administraţii aveau să fie desfiinţate în 1920 când autoritatea a trecut sub tutela ministerelor centralizate de la Bucureşti.

Primul decret emis de Consiliul Dirigent, la 24 ianuarie 1919, a stabilit româna ca limbă oficială şi a aplicat legea maghiară din 1868 privind naţionalităţile, noilor minorităţi. De asemenea, decretul întrevedea limba de predare în diferite tipuri de şcoli din Transilvania. În şcolile particulare, finanţatorul urma să decidă limba de predare. În şcolile primare de stat, limba majorităţii din cadrul unei comunităţi urma să fie folosită ca limbă de predare, putându-se alcătui clase paralele pentru elevii minoritari, în limba maternă, dacă exista un număr suficient de elevi. În şcolile secundare, învăţământul se desfăşura în limba majorităţii din fiecare district, în timp ce limba de predare din învăţământul liceal şi superior urma să corespundă limbii majorităţii din întreaga regiune.

În timpul guvernării Consiliului Dirigent, Resortul educaţiei şi religiei a reorganizat şi naţionalizat 1611 şcoli de toate nivelurile şi orientările. De asemenea a fost naţionalizat şi Teatrul Naţional din Cluj. Prin decrete regale, Universitatea maghiară din Cluj şi Universitatea germană din Cernăuţi s-au transformat, începând cu 1 octombrie 1919, în universităţi româneşti. Din cauza hegemoniei maghiare, românizarea şcolilor şi a celorlalte instituţii culturale din Ardeal era o sarcină dificilă. Unii dintre liderii români considerau că românizarea instituţiilor din noile provincii trebuia făcută cât mai rapid şi mai radical, alţii socoteau îndreptăţită o abordare mai gradată.

Disputele cu confesiunile maghiare au început în momentul în care statul român a încercat să introducă româna ca limbă de predare în şcolile primare, mai ales că Tratatul minorităţilor din 9 decembrie 1919 prevedea tocmai opusul acestei măsuri. Constantin Angelescu considera că o limbă străină se învăţa mai uşor în anii de debut ai elevului, când acesta are capacitatea intelectuală de a însuşi o altă limbă, pe lângă cea maternă, de aceea era mai bine ca limba predată în şcolile primare să fie româna. Obligativitatea limbii române în şcolile conduse de ordinele călugăreşti şi congregaţiile şcolare era susţinută de ideea că acestea reprezentau instituţii umanitare internaţionale ce nu puteau fi în serviciul unei culturi străine.

Statul român a încercat să depăşească acest obstacol, organizând cursuri de limba română, impunând examene de limbă, obligatorii pentru întreg corpul didactic al şcolilor minoritare. Astfel, în vara anului 1919 s-au ţinut cursuri de instruire a învăţătorilor la care aproape oricine era binevenit. Absolvenţii, cunoscuţi sub numele de profesori cursişti, erau adesea priviţi cu dispreţ.

Minoritatea maghiară a protestat împotriva acestei măsuri, uneori prin refuzul corpului profesoral maghiar de a învăţa limba română, iar alteori prin petiţii adresate Societăţii Naţiunilor. Măsurile întreprinse de ministrul Instrucţiunii Publice au dat rezultate, astfel că acesta se felicita pentru faptul că în numai trei ani (1922-1925) copiii din şcolile minoritare au început să cunoască limba română, fapt remarcat de revizorii şi inspectorii şcolari.

O altă problemă a învăţământului românesc a constituit-o înscrierea elevilor în şcolile minoritare. Deşi statul român a menţinut şcoli în limba maghiară cu cadru didactic maghiar în comunităţile cu populaţie ungurească mai numeroasă, bisericile maghiare au început să organizeze un număr cât mai mare de şcoli confesionale, boicotând astfel şcolile de stat. De exemplu, în Braşov, numărul acestor şcoli a crescut de la două în 1919 la 15 un an mai târziu.

Statul a interzis şcolilor confesionale să înscrie elevi de altă religie şi confesiune decât cea a grupului etnic care întreţinea şcoala. Angelescu motiva această măsură pornind de la deznaţionalizarea românilor în provinciile care s-au aflat sub suzeranitate străină până la 1918.

În concepţia lui, fiecare cetăţean român trebuia să privească spre Bucureşti şi nu spre Budapesta şi Moscova, fiecare elev trebuind „să dobândească o educaţie socială şi naţională”. Ca urmare, şcolile minoritare erau obligate să înscrie numai elevi de aceeaşi naţionalitate, orice elev putând alege între şcoala naţionalităţii sale sau şcoala de stat, dacă aceasta exista în localitatea respectivă.

Petiţiile maghiarilor către Liga Naţiunilor şi istoriografia maghiară au acuzat de multe ori greutăţile întâmpinate de elevii minoritari, care nu aveau dreptul de publicitate. Aceştia trebuiau să plătească taxe mari, la care se adăugau sume semnificative pe care comunităţile minoritare şi bisericile acestora trebuiau să le investească în ridicarea de clădiri necesare funcţionării în bune condiţii a şcolilor confesionale. Aşa se explică faptul că din 358 de şcoli confesionale ale Bisericii Reformate doar 139 au obţinut acreditarea până în 1931.

O altă nemulţumire a maghiarilor la adresa statului român a fost interzicerea comunităţilor evreieşti de a înfiinţa şcoli private cu limbă de predare diferită de idiş sau română. Atitudinea autorităţilor era motivată de faptul că prin legislaţia românească şi prin tratatele referitoare la minorităţi, aceştia aveau posibilitatea de a-şi conserva identitatea.

Liceul „Tarbut” din Cluj a luat fiinţă în 1922, în urma excluderii copiilor evrei de limbă maternă maghiară din şcolile ungureşti. Potrivit legislaţiei, liceul trebuia să introducă ebraica sau româna ca limbă de predare, însă elevii nu cunoşteau nici una din cele două limbi. Autorităţile au fost nevoite, după unele proteste, să accepte maghiara ca limbă de învăţământ auxiliară, fixând o perioadă în care elevii trebuiau să înveţe limba ebraică sau română. Liceul a fost închis în 1927, elevii neputând învăţa nici una din cele două limbi de învăţământ în termenul prevăzut de autorităţi, 1922 – 1927.

Învăţământul românesc din perioada interbelică a întâmpinat mai multe dificultăți. În primul rând, acesta s-a lovit de sistemele diferite de învăţământ din Bucovina, Transilvania şi Basarabia, unde influenţa austriacă, ungară şi rusească şi-a imprimat valorile şi culturile specifice. Lecturând cărţi ce tratau acest subiect, am realizat că istoricii s-au împărţit în două tabere; unii numeau procesul urmat de învăţământ ca fiind unul de naţionalizare, alţii de românizare. Consider că se poate vorbi de un proces de naţionalizare într-o primă fază, ce s-a încheiat cu trecerea instituţiilor (ce s-au aflat sub autoritate străină) sub autoritatea centrală, iar mai apoi de un proces de românizare, prin popularea şcolilor, cândva maghiare, cu români.

Sursa imaginii: aici.

Rămâi alături de noi

Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele articole.

Îți mulțumim că te-ai abonat.

Ceva este în neregulă.


Cuvinte cheie:  constantin angelescu invatamantul romanesc perioada interbelica problema maghiara reforma invatamantului




Articolul anterior
Desființarea Partidului Național Țărănesc: Înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947
Următorul articol
Contribuția viitorului patriarh Justinian Marina în evadarea din închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej




Mai multe articole




Nici un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Citește și ...
Desființarea Partidului Național Țărănesc: Înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947
Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei, România avea să se confrunte cu o serioasă problemă: ocupația sovietică....