Născut în anul 1407, în familia cneazului hunedorean Voicu, Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai importanți voievozi români din istoria Transilvaniei și unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria Ungariei.

Copilăria și-a petrecut-o în Transilvania, pe domeniul Hunedoarei, care a fost oferit tatălui său de regele Sigismund de Luxemburg, drept recompensă pentru faptele sale de vitejie. Domeniul cuprindea cetatea și aproximativ 40 de sate.

A fost căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, descendenta unei familii nobiliare din Slavonia, apropiată de Sigismund de Luxemburg. A avut împreună cu aceasta doi copii, pe Ladislau și pe Matia.

Tinerețea și-a petrecut-o în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Iancu își desăvârșește educația militară în străinătate, pe plaiurile Serbiei, Cehiei și ale ducatelor italiene. La moartea regelui Sigismund trece în slujba lui Albert de Habsburg. În 1438 devine ban al Severinului, având misiunea de a apăra granița de sud a regatului maghiar pe linia Dunării. Deține această funcție până în anul 1441.

Moartea regelui Albert de Habsburg face din Ungaria un teatru al luptelor civile în care se înfruntau două tabere: cea a reginei Elisabeta și a fiului său, Ladislau Postumul, și cea a regelui polon Vladislav. Iancu de Hunedoara l-a sprijinit pe cel din urmă. Alături de Nicolae Ujlaki reușește să elibereze cetățile Gyor, Buda și Alba Regală de trupele adversare. Drept răsplată, cei doi sunt numiți voievozi ai Transilvaniei.

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai de temuți adversari ai otomanilor. Primele lupte ale acestuia împotriva turcilor au avut loc în toamna anului 1441, când Iancu învinge, în Serbia, trupele lui Ishak, bey-ul de Semendria. Câteva luni mai târziu, la începutul anului 1442, Mezid, bey-ul de Vidin, își face apariția în sudul Transilvaniei, unde îl învinge pe Iancu de Hunedoara la Sântimbru, însă voievodul Transilvaniei reușește să-și mobilizeze forțele și să transforme eșecul într-o victorie, surprinzând armatele otomane între Alba Iulia și Sibiu, unde Mezid bey și fiul său cad în luptă. După bătălie, Iancu îl înscăunează domn în Țara Românească pe Basarab, fiul lui Dan al II-lea.

La începutul lunii septembrie 1442, Iancu învinge trupele otomane conduse de beilerbeiul Rumeliei, Șehabeddin Pașa, pe cursul superior al Ialomiței. Victoriile obținute în 1442 l-au determinat pe Iancu să declanșeze o campanie militară care avea ca scop alungarea turcilor din Europa.

Cunoscută în istorie sub numele de ”campania cea lungă”, aceasta a debutat în 1443. Cu ajutorul despotului sârb Gheorghe Brancovici și a domnului muntean, Vlad Dracul, Iancu și regele Vladislav reușesc să-i învingă pe turcii conduși de însuși sultanul Murad al II-lea la Semendria, Krușevac, Nis și Sofia. În decembrie 1443, armata creștină ajunge în trecătoarea Zlatica, însă eșuează în fața otomanilor, fiind nevoită să se retragă. În retragere, voievodul transilvănean obține victoriile de la Melstica și Kunovica.

Multiplele înfrângeri suferite în fața lui Iancu îl determină pe sultan să solicite pacea. Pacea este semnată la 12 iunie 1444 la Adrianopol și ratificată la 12 iulie de Vladislav la Seghedin. Pacea era favorabilă creștinilor, deoarece otomanii se angajau să înceteze orice confruntare pe zece ani, iar unele teritorii creștine erau eliberate. Serbia îi revenea lui Gheorghe Brancovici, iar Vlad Dracul își recupera fiii ostatici.

Conținutul tratatului de la Adrianopol / Seghedin între Imperiul Otoman și Ungaria:

Mărețul și înaltul principe, măritului împărat Ladislau, împăratul Ungariei și regele Poloniei etc., ca și unui frate și prieten premărit, Murad-beg, măritul domn și mărețul emir-sultan, fiul măritului împărat, mărețul sultan Mohamed-beg, sănătate și spor neîncetat de frăție și prietenie. Aflați înălțimea voastră că nobilul bărbat și alesul sol, Stoica, credinciosul vostru, ne-a adus din partea înălțimii voastre o scrisoare plăcută și îndrăgită, prin care scrisoare înălțimea voastră ne-a arătat că trimisul vostru Stoica, ca orice credincios, va trata în numele vostru, astfel încât să ne încredem [în el] ca și în propria voastră persoană. De asemenea, ne-a spus, că în ceea ce-l privește pe Vlad, voievodul român, i-ar plăcea să ajungă la pace cu el în acest fel; ca acel Vlad voievodul să-mi dea, în primul rând, tributul obișnuit, iar în toate serviciile noaste să fie din nou [obligat] după cum era obligat mai înainte, afară de cazul că nu trebuie să vină în persoană la curtea noastră. De aceea, suntem mulțumiți de dragostea excelenței voastre, și anume ca Vlad voievodul să dea tributul și chiar toate cele, de care era obligat în treburile noastre, să le facă din nou, și suntem mulțumiți că el însuși nu vine la curtea noastră, numai să ne trimită un ostatec, iar în cazul că ai noștri ar fugi în locurile lui, să ne fie trimiș [înapoi], chiar și noi să facem astfel, dacă dintre aceia ar fugi aici. Și asta se înțelege în acest fel, și anume, ca înălțimea voastră să aibă împreună cu noi o pace, frăție și prietenie bună. Din această cauză noi am jurat în fața solului înălțimii voastre, și anume a lui Stoica, că noi vom avea cu înălțimea voastră o pace bună și trainică, fără nici o înșelăciune sau vicleșug, pe zece ani. De aceea, noi trimitem pe credin ciosul nostru, nobilul și alesul Soliman-beg, și anume ca înălțimea voastră în persoană să jure de bună voie, în chip drept și cinstit, fără nici o înșelăciune, că va avea cu noi o pace bună și trainică, pe zece ani.
Dat la Adrianopol, la 12 iunie [1444]

Sursa: Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001

Regele Vladislav, la insistențele papei, rupe pacea și declanșează o nouă expediție militară împotriva otomanilor. La 20 septembrie 1444, oștile comandate de Iancu și Vladislav, care numărau doar 15-16000 de soldați, trec Dunărea pe la Orșova. Despotul sârb Gheorghe Brancovici refuză să ia parte la acțiune. Vlad Dracul pune la dispoziție un contingent militar de 7000 de oameni, însă evită să participe personal la expediție. Bătălia a avut loc la 10 noiembrie 1444, la Varna, unde forțele otomane conduse de Murad al II-lea le înving pe cele creștine, însuși regele Vladislav pierzându-și viața pe câmpul de luptă.

La 5 iunie 1446, Dieta Ungariei recunoștea drepturile la coroană ale lui Ladislau Postumul, alegându-l guvernator al Ungariei pe Iancu de Hunedoara. Din noua poziție, Iancu va acționa în direcția întăririi frontului antiotoman. Stabilește legături cu Gheorghe Castriota (Skanderbeg), conducătorul luptei antiotomane din Albania. Fiindcă Vlad Dracul a acceptat pacea cu turcii, Iancu întreprinde împotriva lui o campanie militară, care se soldează cu uciderea domnului muntean și înscăunarea lui Vladislav al II-lea în Țara Românească. În Moldova îl susține pe Petru al III-lea, ruda sa, care îi cedează, drept mulțumire pentru ajutorul acordat, cetatea Chilia.

În toamna anului 1448, Iancu de Hunedoara întreprinde ultima sa ofensivă militară împotriva turcilor. Deși a avut susținere din partea conducătorului albanez Skanderbeg, Iancu eșuează în fața Porții la Kossovopolje (Câmpia Mierlei). După înfrângere, Iancu se retrage, însă este capturat de Gheorghe Brancovici și închis în cetatea Semendriei. Este eliberat după ce se angajează să satisfacă o serie de cereri ale despotului sârb.

Înfrângerea din 1448 i-a șubrezit pozițiile lui Iancu de Hunedoara, care renunță la funcția de guvernator, primind-o în schimb pe cea de căpitan general al Ungariei. Relațiile cu Gheorghe Brancovici rămân tensionate. În Moldova îl susține pe Bogdan al II-lea, cu care încheie două tratate: unul de asistență (11 februarie 1450) și unul de ajutor (5 iulie 1450). Prin cele două acte emise, la Roman și la Suceava, domnul Moldovei prestează omagiu lui Iancu, fapt care va provoca reacția Poloniei.

În 1451, Iancu încheie un tratat de pace cu Imperiul Otoman, pe o durată de trei ani, timp în care sultanul Mehmed al II-lea asediază și cucerește Constantinopolul (29 mai 1453), punând astfel capăt existenței Imperiului Bizantin. După acest succes, Mehmed al II-lea avea ca obiectiv cucerirea Belgradului, considerat la acea vreme ”cheia” Ungariei. În vara anului 1456 a avut loc asediul Belgradului, însă Iancu de Hunedoara, ajutat de trupele creștine, reușește să-l învingă pe cuceritorul Constantinopolului.

Victoria de la Belgrad a avut un puternic ecou în lumea creștină. Papa Calixt al III-lea a considerat-o ”evenimentul cel mai fericit al vieții sale”, numindu-l pe Iancu ”atletul cel mai puternic al lui Hristos”. În timpul asediului Belgradului, papa Calixt al III-lea le-a cerut tuturor regatelor catolice din Europa să se roage pentru victoria creștinilor, ordonând bisericilor să tragă clopotele, în fiecare zi, la prânz. În mai multe țări europene, vestea victoriei lui Iancu a ajuns înaintea ordinului papei pentru rugăciune, ceea ce a făcut ca clopotele să fie trase în cinstea victoriei. Așadar, tragerea clopotelor la amiază semnifică comemorarea victoriei lui Iancu de Hunedoara de la Belgrad împotriva otomanilor.

La o lună după asediu, la 11 august 1456, Iancu de Hunedoara moare de ciumă în tabăra militară de la Zemun, fiind înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia. Pe piatra sa funerară a fost scris ”s-a stins lumina lumii”.

Laonic Chalcocondil despre personalitatea lui Iancu de Hunedoara

VIII, 424–425. După izgonirea împăratului, Iancu n-a mai trăit mult timp și după aceea s-a săvârșit din viață; și a fost acest bărbat foarte destoinic întru toate și de jos s-a ridicat la mare putere și a săvârșit isprăvi în contra germanilor și a boemilor și, ajungând la conducerea treburilor obștești la peoni, și-a câștigat mare renume. Dar încă și față de turci a săvârșit nu puține isprăvi mari, deși se credea că din cauza mulțimii și vitejiei lor nu o să biruiască niciodată armata împăratului; și însuși de timpuriu a luat în mâini armatele peonilor. Ceilalți magnați ai Peoniei aveau necaz pe el și nu voiau să fie conduși de el, totuși s-a făcut stăpân pe putere, căci și aceia au căzut de acord acuma și nu aveau cum să nu cedeze unui bărbat care pretutindeni se bucura de mare renume și care purta domnia cel mai bine și punea țara la adăpost de orice primejdie. Se vede că acest bărbat toate le făcea cu râvnă și, la nevoie, știa să se folosească de ce-i sta la îndemână și îndată să fie acolo, unde ar fi nevoie de el. Se mai spune că a murit răpus de ciumă.

Sursa: Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001

Cronicarul italian Antonio Bonfini a evidențiat cel mai bine calitățile de mare voievod și luptător ale lui Iancu:

A fost un bărbat în care se putea recunoaște virtutea cea mare a corvinilor, tot astfel și mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. Avea o înfățișare foarte plăcută și o respectabilă vigoare de ostaș, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane [Romanae dignitatis imaginem referabat]. Se distingea prin frumusețea ochilor și a nasului, purtările lui în orice privință erau foarte nobile și scutite de orice sălbăticie barbară. În privința religiei, a justiției, a dărniciei și a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de stăruitor spre a-și câștiga încrederea soldaților și simpatia celorlalți, încât toți îl iubeau deopotrivă. Prin blândeță, facere de bine și lipsa fățărniciei viclene așa a înlăturat dușmăniile și urile, încât prin destoiniciile sale și-a deschis drumul spre înălțimea unei demnități, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera […] Fiind totuși schimbăcios în norocul războaielor, ca nu cumva să fie împiedicat în planurile sale, în pământul Huniadeștilor, pe care-l primise odinioară în dar de la Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniștite, acesta este atât de întărit prin măiestra clădirii și prin situația sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac din partea vrășmașilor. Astfel Ioan Corvinul, după ce a săvârșit mai multe fapte vrednice de laudă, ca răsplată pentru toate bunele servicii a primit provincia Transilvaniei cu drept de stăpânire, și de aci înainte cu ușurință s-a ridicat și la mai mare. De aceea a fost numit voievod dobândind prin aceasta multă autoritate și putere.

9 comments
  1. scris curat si simplu, placut la citit si cu putere de inspiratie. va multumesc pentru istorie si si istorisire.

  2. În 1444 s-a ratat un moment prielnic pentru alungarea turcilor din europa. Atunci ar fi fost momentul potrivit pentru o cruciadă cu mari șanse de reușită. Poate că nici Constantinopol n-ar fi fost cucerit. Dar dihonia dintre principii și monarhii Europei, dar, după părerea mea , și credința ortodoxă a neamurilor din spațiul balcanic au dus la deznodământul cunoscut.

  3. Iancu de Hunedoara a fost cel mai complet conducător român. Politic, strateg militar, diplomat.

    1. Oare asa sa fie?
      Atunci Ștefan cel Mare ce a fost?
      Sa nu uitam ca Iancu de Hunedoara avea mai multe legături cu Ungaria dovada fiind și funcțiile deținute la nivel înalt

      1. Dacă Iancu nu era, nici Stefan nu era cel Mare și nici Vlad nu era ȚEPEȘ. Dar trebuie să știi ceva mai multă istorie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Recomandări
You May Also Like
Regele Mihai I
Citește

Regele Mihai I

Regele Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921, fiind fiul regelui Carol al II-lea și al reginei-mamă…
Cetatea Enisala
Citește

Ivanco

Ivanco a fost despot al Dobrogei între anii 1386-1388/1389. Pe plan extern a avut numeroase conflicte, atât cu…