Cel mai vechi izvor care îi menționează pe geți îi aparține istoricului grec Herodot, care relatează campania împăratului persan Darius I împotriva sciților, din jurul anului 514 î.Hr.. Acesta îi consideră pe geți ca fiind ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, fiindcă, spre deosebire de alte neamuri trace, aceștia au hotărât să reziste în fața perșilor în pofida faptului că disproporția de forțe era una semnificativă. Tot istoricul grec afirmă că geții se credeau nemuritori, pentru care moartea era drumul către zeitatea supremă, Zamolxis. O dată la cinci ani, geții trimiteau un sol, care era ales prin tragere la sorți. Cel care era ucis în urma aruncării deasupra a unor sulițe era considerat un om bun, vrednic de a fi sol. Cel care supraviețuia era considerat un om rău.

Din scrierile lui Herodot reiese că Zamolxis a fost sclavul lui Pitagora. Devenit liber, apoi bogat, acesta a revenit în rândul tracilor, care duceau o viață pauperă. Din scrierea acestuia reiese că geții recunosc doar cultul lui Zamolxis, ceea ce face din religia acestora una monoteistă, idee cu care a fost de acord și arheologul Vasile Pârvan.

Informațiile despre geți devin tot mai numeroase în urma apariției coloniilor grecești de pe litoralul Mării Negre. Din izvoare reiese faptul că relațiile dintre geți și coloniștii greci au fost, adesea, pașnice. Civilizația greacă era superioară celei băștinașe, geții preluând numeroase elemente de la aceasta. Așa se face că progresul geților a fost accelerat în urma contactelor cu lumea greacă. O incursiune de-a lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, din anul 335 î.Hr., arată că economia societății gete era preponderent agrară. Lipsa oricărei opuneri de rezistență a geților față de armata macedoneană denotă existența unei așezări slab fortificată. Câteva decenii mai târziu, la începutul secolului III î.Hr., geograful grec Strabon relatează campania lui Lysimach împotriva regelui get Dromichaites. Regele get reușește să-l învingă pe Lysimach și să transforme victoria sa într-o alianță, consolidată prin căsătoria sa cu fiica conducătorului macedonean.

După acest conflict armat, izvoarele oferă foarte rar informații despre geți. Sunt amintiți Rhemaxos (probabil un urmaș al lui Dromichaites), protector al coloniilor grecești de pe litoralul Mării Negre și Oroles, un conducător al unei uniuni de triburi, din sud-estul Transilvaniei și sudul Moldovei. Informații bogate mai apar abia în timpul domniei lui Burebista.

Geții în izvoarele grecești. Simbolul lupului dacic
Geții în izvoarele grecești. Simbolul lupului dacic
Sursa imaginii: aici
Dacă dorești să contribui la dezvoltarea acestui site, o poți face printr-o donație prin intermediul Paypal sau Patreon. Îți mulțumim în avans.
Susține-ne pe Patreon
1 comentariu
  1. Cine este Zamolxis? Zamolxis sau cu Gebeleizis (Zeul Tunetului)cum mai era denumit este un Zeul în care dacii credeau cu toată ființa lor. Legendele povestesc despre Zamolxis cum că ar fi trait cam cu 1400 de ani înainte de Hristos . Despre acesta Socrate povesteșe că era un mare vindecator și inițiat stăpânind arta magiei și o realizării nemuriri. Boulanger în Orphee – Raporturi dintre Orfism și Creștinism scrie că la vechii greci se cristalizase o înrudire între sistemul inițiatic, mistic și religios al pitagorismului si orfismul cu moștenirea lui tracă. Herodot reia relatările unor greci de la Marea Neagra scriind că marele filosof, matematician si initiat in “muzica universului văzut și sunetul celui nevazut a coborat în lumea subterană, unde l-a cunoscut pe Zamolxis”. Unii exegeți, cu precădere latini și greci erau convinsi, că de fapt, Zamolxe i-a fost ucenic, dupa unii, sau slujitor lui Pitagora, dar Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han demonstrează cu argumente solide, că Zamolxe “a trăit defapt, pe pămant cu mult înainte de Pitagora”. Liantul care îi unește pe cei doi, este, evident, orfismul. Interesant că atât la pitagoreici cât si la adepții cultului zamolxian este acordat un spațiu destul de vast interdicției consumului de carne. Apoi, originea numelui lui Orfeu, vine de la orphoi care înseamnă însingurat. Evident că drumul parcurs de Orfeu în Infern, de Zamolxe în “Regatul Lumii de Dincolo” ( P. Culianu: Călătorii în lumea de dincolo) și de Pitagora în lumea subterană, descriu aceeași inițiere în tainele Vietii de Dincolo de Porți. Această inițiere a rămas specifică școlilor antice, Misteriilor, societatilor secrete ale Evului Mediu și Francmasoneriei de astăzi care conține, pe lângă mitul lui Hiram și pe cel al lui Orfeu. (foarte interesantă este cartea lui Adrian Matei, Mitul lui Orfeu si Francmasoneria). Orficii si pitagoreicii asemeni monahilor geto-daci traiau in abstineta, stăpâneau arta vindecării și a descântării. Pentru cei, care se îndoiesc de aceste filiații, le amintesc despre preocuparea istoricilor Plutarh si Strabon care considera că orfismul este de sorginte tracă, iar Vergiliu inițiat în Misteriile neo-pitagoreice, confirmă originea tracă a lui Orfeu în Eneida.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole
Prințesa Maria
Citește

Principesa Maria

Maria a fost prima prințesă româncă a familiei Hohenzollern. S-a născut la București pe 27 august 1870, fiind…
Bartolomeu Dragfi
Citește

Bartolomeu Dragfi

Bartolomeu Dragfi a fost voievodul Transilvaniei între anii 1493-1499. Strămoșul său era Dragoș, primul descălecător al Moldovei, a…
Bustul lui Atanasie Anghel
Citește

Atanasie Anghel

Atanasie Anghel a fost mitropolit al Transilvaniei în perioada 1698-1701 și episcop greco-catolic din 1701 până în 1713.…