Poți susține financiar acest proiect prin intermediul Patreon.

Exilul lui Carol Caraiman: propaganda carlistă versus cea liberală

Încă din primele zile ale anului 1926, în capitală şi în ţară s-au produs mari agitaţii, produse de chestiunea Carol. Lumea, sătulă de guvernarea liberală, a început să ţină partea fostului prinţ şi să protesteze împotriva îndepărtării sale, oricât de nepotrivită i-ar fi fost purtarea.

O bună parte din populaţie adoptase o poziţie antiliberală, considerând că oamenii lui Ionel Brătianu „l-au izgonit” pe Carol, deoarece acesta era împotriva partidului liberal. Actul de la 4 ianuarie era socotit ca fiind opera lui Brătianu, care a urmărit să înlăture un personaj incomod de la Palat.

În presă au început să apară felurite ştiri, chiar şi legende. S-a scris că fostul principe ar fi fost alungat din cauza faptului că a cerut ca Barbu Ştirbei să fie interzis la Palat. S-a pus un accent tot mai mare pe aceste legende, ajungându-se chiar să se spună că „din cauza unei scene groaznice între Barbu şi Carol s-a ajuns la criza care l-a făcut pe cel din urmă să plece”, spunându-se despre regină că a ţinut partea celui care-i era amant. S-a zvonit că regina Maria l-a îndepărtat pe Carol pentru că aceasta nu era sigură de politica pe care ar fi urmat-o fiul său în momentul în care ar fi devenit rege al României. O contribuţie majoră la crearea acestor legende a avut-o ziaristul Grigore Filipescu.

Drept răspuns la zvonurile care circulau în țară, pe data de 15 februarie 1926, fostul principe a trimis o scrisoare către patriarhul Miron Cristea, în care declara că renunţarea la tron s-a datorat doar propriei voinţe.

După actul de la 4 ianuarie, Partidul Naţional Liberal a întreprins o serie de acţiuni împotriva lui Carol. Misiunea oamenilor lui Brătianu era aceea de a opri venirea fostului principe în țară și a lui Iuliu Maniu la guvernare. Din porunca patriarhului Miron Cristea, numele fostului prinţ nu trebuia să se mai pomenească la serviciul religios, în rugăciunile pentru membrii Familiei Regale. Acest ordin era valabil pentru toate bisericile din ţară. Odată cu actul menţionat, au fost trimişi agenţi să-l supravegheze zi şi noapte pe Carol, pentru a fi la curent cu acţiunile acestuia, trimiţând zilnic rapoarte la Bucureşti.

Grigore Filipescu afirma, în 1930, că în casa fostului principe fuseseră instalate microfoane de către liberali: „Eşind dela Prinţul Carol, am avut o singură părere de rău, şi anume, că un microfon ascuns în salonul Prinţului n-a permis lui Vintilă Brătianu să urmărească conversaţia noastră”.

În ţară a fost introdusă cenzura, care se aplica ziarelor ce susţineau cauza fostului prinţ. Totodată, liberalii au început o acţiune de ştergere treptată a imaginii lui Carol din memoria concetăţenilor săi, înlăturând numele acestuia de pe frontonul instituţiilor create de el însuşi sau aruncând portretele găsite. „Fundaţia principele Carol” primea un alt nume, fiind afiliată la Casa Şcoalelor şi administrată de trei persoane numite de rege. Această fundaţie trecea de sub autoritatea fostului prinţ sub cea a ministerului instrucţiunii publice. Alte instituţii conduse de Carol treceau sub conducerea principelui Nicolae.

La scurt timp după decizia de la 4 ianuarie, au apărut treptat, atât în ţară, cât şi în străinătate, mai multe grupări care susţineau cauza lui Carol. Acestea aveau în comun un singur lucru – abrogarea actului de la 4 ianuarie şi încoronarea lui Carol ca rege al României. Fiecare grupare îşi urmărea propriile interese, fiind caracterizată de carlism.

Carlismul era un curent întâlnit în rândul simpatizanţilor lui Carol, care milita pentru abrogarea deciziilor din 4 ianuarie 1926. Acesta promova ideea conform căreia toate relele din ţară au fost cauzate de liberali, fostul principe fiind singura persoană care ar putea redresa situaţia, dat fiind faptul că instalarea unei regenţe ce ar fi urmat să dureze o perioadă îndelungată de timp facilita dominaţia unui singur partid. Erau caracterizate ca fiind de factură carlistă toate forţele opozante faţă de guvernele Averescu, Ştirbei şi Brătianu.

Existau mai multe categorii de simpatizanți ce susţineau cauza lui Carol. Dacă excludem unii oameni de rând, care doreau reîntoarcerea fostului prinţ în ţară, fără să aibă la bază nici un motiv care să justifice opţiunea aleasă, putem distinge trei tipuri de carlişti.

Unul dintre cele trei tipuri îl reprezintă Nicolae Iorga, care dorea o continuitate a monarhiei, fără ca vreun principe moştenitor al tronului să fie îndepărtat din diverse cauze. Datorită meseriei, istoricul a avut posibilitatea de a-i fi profesor fostului prinţ, creându-se în timp un sentiment de simpatie pentru Carol. Iorga susţinea cauza fostului principe din mai multe motive, dar cu precădere erau cele de ordin personal.

Iuliu Maniu se încadrează în cea de-a doua categorie, care întreţinea relaţii cu fostul principe. Această categorie a acţionat în favoarea lui Carol din considerente pur politice, o contribuţie având-o şi nemulţumirea faţă de partidul liberal. Trebuie precizat faptul că acest tip de carlist nu a acordat sprijin fostului prinţ pe toată perioada regenţei, existând sincope în acest interval de timp. De exemplu, Iuliu Maniu a fost adeptul lui Carol până în toamna anului 1928, când partidul său a ajuns pentru prima dată la guvernare. Maniu îl susţinea pe Caraiman în speranța că sprijinul său va fi răsplătit în cazul în care se va întâmpla ca fostul prinţ să se întoarcă în ţară, prin numirea partidului ţărănist la guvernare. Liderul ţărăniştilor voia să creeze o relaţie bună cu fostul principe, asemenea celei dintre regele Ferdinand şi Ionel Brătianu, de pe urma căreia să obţină beneficii, dorind ca Partidul Naţional Ţărănesc să ocupe un prim loc în mediul politic românesc, devansându-i astfel pe liberali. Asemenea lui Maniu au acţionat şi alţi oameni politici importanţi din România.

În ultima categorie de carlişti se încadrează oamenii de afaceri care aveau contacte cu fostul principe. Aceşti oameni nu aveau la bază motive de ordin personal sau politic, ci acţionau în această direcţie din prisma afacerilor pe care le făceau. Dorind să-şi extindă afacerile şi să obţină anumite privilegii din partea fostului principe moștenitor, ei se angajau să susţină financiar acţiunile lui Carol, punându-i la dispoziţie mijloacele de care avea nevoie. În această categorie intră oameni de afaceri precum Barbu Ionescu, Max Auschnitt sau Nicolae Malaxa. Ultimii doi au profitat foarte mult de pe urma privilegiilor obţinute, după ce fostul principe Carol s-a întors în ţară şi a devenit rege. Auschnitt şi Malaxa s-au îmbogăţit considerabil mai ales după ieşirea României din criza economică când statul s-a implicat şi a sprijinit marile întreprinderi.

Printre carlişti se regăsesc oameni care activează în toate domeniile, de la afacerişti, ziarişti, politicieni, până la ofiţeri şi studenţi, fiecare dintre ei urmărind să obţină o „recompensă” din partea fostului principe pentru ajutorul acordat.

Aceşti carlişti nu au constituit un grup solidar care să cuprindă pe toţi adepții fostului principe. Între ei au existat dese contacte, dar trebuie avut în vedere faptul că fiecare grup avea interesele lui și a căutat să se plaseze cât mai aproape de Carol. Fostul prinţ n-avea favoriţi anume; lăsa susţinătorilor să se înţeleagă că atunci când va fi pe tron, privirea sa se va îndrepta spre ei.

Simpatiile pentru fostul principe creşteau încontinuu, mai ales printre tineri şi în rândul locuitorilor de la sate. În pofida faptului că înclinaţiile amoroase ale fostului prinţ nemulţumea multă lume, acesta era văzut ca o necesitate absolută pentru viitorul politic al României.

În ţară, fostul principe a devenit un mit în opinia publică, fiind socotit drept victima lui Brătianu, care dorea să capete mai multă putere prin îndepărtarea acestuia de la tron. În spatele creării acestui mit s-au aflat opoziţia şi oamenii plătiţi de Elena Lupescu, cu toţii dorind să producă agitaţii în ţară pentru a pune partidul liberal într-o situaţie dificilă.

Opinia publică începuse să-i perceapă pe partizanii lui Carol ca pe nişte luptători pentru dreptate, demni de respect pentru acţiunile întreprinse.

Acţiunile carliştilor a determinat guvernul să ia, „în numele păcii civile şi al liniştii publice”, o serie de măsuri împotriva acestora, dar şi contra celui a cărui cauză o susţineau – fostul prinţ. Orice acţiune întreprinsă de carlişti în favoarea revenirii fostului principe era sancţionată cu amenzi şi condamnări la închisoare. Aceştia erau cenzuraţi, n-aveau voie să publice broşuri şi manifeste ce făceau referire la actul din 4 ianuarie. Fostul principe se arăta indiferent faţă de măsurile luate de liberali împotriva susţinătorilor săi; el răspundea invariabil propunerilor venite din partea acestora care îl instigau la acţiune, răspunzând că va reveni în ţară doar dacă va fi chemat.

Ion I.C. Brătianu numeşte „molimă” creşterea numărului de carlişti. Liderul liberal este conştient de faptul că unii membri ai Parlamentului au creat legături cu Carol pentru a acţiona împreună împotriva lui. Astfel, în acest sens, primul ministru a pus agenţi să-l urmărească pe fostul prinţ. Aceştia ştiau în orice moment locul în care se afla Caraiman şi intenţiile pe care le avea acesta. Atât amanta lui Carol, Elena Lupescu, cât şi părinţii acesteia nu au primit paşapoarte, pentru a nu complota pentru restaurarea lui Carol.

Spre sfârșitul anului 1926, „problema” Carol produce din nou agitații în țară, circulând noi zvonuri despre o posibilă schimbare în situaţia fostului principe. Se vorbea despre planul lui Carol de a reveni în România şi de a prelua conducerea ţării printr-o lovitură de stat. În noiembrie, profesorul Grigore Antipa, unul din oamenii de încredere ai regelui, l-a avertizat pe fostul prinţ, în scris, că întoarcerea sa în ţară ar putea provoca un război civil. În aceeaşi lună, guvernul liberal pretindea că descoperise un complot care viza readucerea lui Carol şi instalarea lui pe tron. Comunicatul afirma şi faptul că au fost arestate mai multe persoane în urma acestei descoperiri. Ca o măsură de precauţie, guvernul a mărit numărul agenţilor care îl supravegheau pe fostul prinţ. În ţară, aceştia trebuiau să indice, în rapoartele lor, starea de spirit a populaţiei, a organizaţiilor de orice fel.

În decembrie 1926, Carol susţinea că zvonul potrivit căruia el plănuia o lovitură de stat în România a fost răspândit de oameni ce sperau la avantaje din partea opiniei publice, afirmând că el nu a avut niciodată un asemenea plan: „De câtăva vreme se răspândesc cu inzistenţă ştirea că m’aş pregăti pentru o lovitură de stat. Ştirea aceasta a luat consistenţă în anumite sfere care ar trebui să fie mai bine informate. Ei bine, desmint cu energie orice intenţiune de lovitură de stat”. Şi presa a avut o contribuţie la răspândirea acestor zvonuri; aceasta interpreta după bunul plac acţiunile petrecute la Palat: orice călătorie a unui membru al Familiei Regale stârnea numeroase comentarii.

Orice zvon cu privire la chestiunea Carol avea în spate un gram de adevăr. Fostul prinţ nu renunţa aşa uşor la ceea ce i se cuvenea. El urmărea evenimentele din România şi era la curent cu tot ce se întâmpla în ţară. Informaţiile proveneau de la diferiţi oameni care veneau să-l viziteze pentru a discuta problema revenirii în ţară, numărul lor crescând odată cu trecerea timpului.

Deoarece carliştii nu au constituit un grup omogen care să acţioneze în aceeaşi manieră, propaganda dusă de ei nu a avut un efect major asupra situaţiei politice din ţară. Situaţia actului de la 4 ianuarie 1926 putea fi schimbată doar cu ajutorul partidelor politice.

Chestiunea Carol a împărţit membrii Familiei Regale în două tabere: în timp ce prinţul Nicolae şi regina Elisabeta erau apropiaţi de carlişti, regina Maria şi prinţesa Ileana aveau reţineri faţă de această problemă. Unii oameni care s-au văzut cu Carol, au luat contact cu regina pentru a-i comunica schimbările suferite de fostul principe. Unul dintre aceştia, Mihai Popovici, spunea despre Carol că s-a schimbat şi învăţase multe.

Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la 20 iulie 1927. Marius Theodorian-Carada, contemporan cu tristul eveniment, în notiţele sale, afirmă că există o ipoteză conform căreia suveranul era mort de 30 de ore atunci când s-a anunţat decesul său. Informaţia a fost ascunsă tot acest timp pentru a se putea constitui un parlament liberal, a cărui legalitate avea să fie pusă la îndoială. În aceeaşi zi, regenţa, compusă din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, a depus jurământul de credinţă faţă de noul rege, Mihai I, în vârstă de 6 ani.

La scurt timp după decesul suveranului, guvernul a luat măsuri pentru a împiedica eventualele manifestaţii ostile actului de la 4 ianuarie. Văzând că fostul principe dă primele semne că vrea să se reîntoarcă în ţară, guvernul i-a refuzat acestuia autorizaţia de a reveni în România pentru înmormântarea suveranului. Liberalii au înăsprit şi măsurile de pază ale frontierelor, unde jandarmeria a înfiinţat noi posturi de jandarmi pe o rază de 30 de kilometri. Brătianu, de teama unei apariţii inoportune a fostului principe, a grăbit ceremonia de înmormântare a regelui Ferdinand; această grabă a împiedicat unele rude ale Familiei Regale să participe la eveniment, care, departe fiind, au ajuns abia în zilele următoare.

Liderul liberal era conştient de popularitatea pe care fostul prinţ o inspira la nivelul conştiinţei colective româneşti. Rapoartele poliţiei atestau că în provincie existau diferite grupări care urmau să producă agitaţie în rândul populaţiei dacă s-ar fi anunţat că urmaşul la tron va fi Mihai.

S-a avut în vedere şi o posibilă întoarcere a lui Carol în ţară, dându-se indicaţii în acest sens: în cazul în care fostul prinţ reuşea să intre în România, acesta trebuia dus într-un loc izolat, pentru a nu se putea da naştere la demonstraţii. Pentru a preveni venirea pe calea aerului, avioanele trebuiau să aterizeze pe aerodromul Băneasa, loc unde se luaseră măsuri speciale de pază de către Direcţia Siguranţei Generale.

Pentru a nu produce agitaţie în rândul populaţiei, interviurile acordate de fostul principe ziarelor străine nu au fost publicate în România, ziarele respective fiind confiscate la graniţă. Orice telegramă trimisă din ţară lui Carol era oprită.

Cu toate măsurile luate de Brătianu, atât în ţară, cât şi în străinătate, Carol se bucura de simpatiile multor oameni, care vedeau în fostul principe singura persoană ce putea pune capăt dominaţiei liberale, redresând astfel situaţia României. Carliştii, după tristul eveniment ce a avut loc în iulie, aveau ca obiectiv înlăturarea regenţei şi proclamarea lui Carol ca rege, în locul fiului său minor, Mihai. Numărul adepţilor lui Carol creştea în rândul populaţiei, îndeosebi, în mediul politic, unde, partidele politice manifestau un interes din ce în ce mai mare faţă de fostul principe. Acest crescând interes s-a produs după moartea regelui Ferdinand, moment care era considerat de foarte mulţi drept favorabil pentru restauraţie.

Fostul prinţ continua să primească din ţară scrisori cu încurajări sau informaţii. Paul Teodorescu, un ofiţer superior de aviaţie, îi comunica fostului principe că aproape întreaga Românie întreabă când va reveni Carol, subliniind că regenţa este un organism manevrat din umbră de liberali, care nu inspiră încredere poporului.

La 7 octombrie 1929 moare regentul Gheorghe Buzdugan, al cărui loc este luat de Constantin Sărăţeanu. Odată cu intrarea lui Sărăţeanu în regenţă, instituţia începe să slăbească, mai ales că prinţul Nicolae nu dorea să fie unul dintre cei trei membri ai acesteia. Alexandru Tzigara-Samurcaş, în memoriile sale, ne oferă o imagine a unei audienţe avute la Regenţă în anul 1930:

Din audienţele avute la Regenţă mă convinsesem şi eu de lipsa de armonie: Prinţul Neculae, de obicei absent la cele ce se raportau, era în prea deasă opoziţie cu colegii săi. Era aşa de puţin comunicativ, încât prezentându-mă la el, la Cotroceni, cu o scrisoare de la Carol, din Paris, audienţa n-a durat mai mult de 2-3 minute, în care timp s-a distrat cu nişte creioane colorate, având aerul că trăia pe altă lume.

Ţinând cont de vârsta pe care o avea, principele Nicolae dorea să se bucure de acest aspect, profitând din plin de tinereţea sa, lăsând chestiunile politice în seama celor doi regenţi. Principele voia ca fratele său, Carol, să îi ia locul ocupat în politica românească, debarasându-se astfel de sarcinile nedorite.

După alegerea lui Sărăţeanu, carlismul capătă un puternic accent, care, cu ajutorul prinţului Nicolae, a organizat un complot pentru a-l aduce pe Carol în ţară.

Odată cu instalarea Regenţei, majoritatea vedeau în Carol cea mai bună soluţie pentru îndreptarea situaţiei din România. Oamenii credeau că el va pune capăt duşmăniei dintre partide şi va stimula prosperitatea ţării.

Partidul liberal răspundea propagandei carliste, portretizându-l pe Carol în diverse tablouri. Brătianu şi oamenii săi îl reprezentau pe fostul principe asemenea unui om amator de petreceri, bolnav sexual şi consumator de droguri.

Oficiosul liberal, „Viitorul”, şi-a modificat de mai multe ori structura în perioada interbelică, reuşind să depăşească poziţia unei simple publicaţii de partid. În Transilvania s-a constituit societatea „Grafica” pentru a tipări două ziare ale partidului liberal: unul zilnic, politic şi altul săptămânal, popular. Între anii 1926-1930, ziarul, prin agenţii de Siguranţă, a fost la curent cu tot ce mişca fostul principe, neezitând să condamne acţiunile care deranjau la Bucureşti.

În interiorul partidului liberal au existat oameni care vedeau şubrezenia actului de la 4 ianuarie 1926, unii văzând clar întoarcerea fostului principe. Alexandru Mavrodi a ţinut legătura cu Carol, ştiind să se facă apreciat de acesta prin unele servicii dezinteresate, cum ar fi sprijinirea Fundaţiei Culturale a fostului prinţ.

În urma demisiei din 3 noiembrie 1928, partidul liberal a început să se îndepărteze de regenţă. Liberalii au încercat să-l formeze pe principele Nicolae ca actor principal al jocului politic, însă au eşuat. Vintilă Brătianu considera că era nevoie de o acţiune directă în ţară pentru a readuce regenţa la rolul pe care trebuia să-l joace. De asemenea, armata trebuia menţinută într-o atmosferă de datorie faţă de testamentul regelui Ferdinand. În acest scop, presa era factorul principal; ea trebuia să amintească evenimentele care au condus la schimbarea ordinei succesiunii.

Carlismul a început să prindă viaţă o dată cu cea de-a treia renunţare la tron a principelui Carol, când, imediat după episodul petrecut la finalul lui 1925, din ce în ce mai multe persoane îşi vor manifesta interesul faţă de această persoană. Acest curent ia un puternic avânt după moartea regelui Ferdinand, datorită propagandei dusă de adversarii liberalilor, care doreau să vadă la conducerea statului pe fostul principe moştenitor, nu regenţa, un organism ce avea să fie manevrat din umbră de Brătianu şi oamenii săi.

Carlismul a devenit un curent puternic, datorită faptului că reunea oameni din mai multe domenii, de la cel politic, până la cel al presei sau cel militar. Important este şi faptul că fostul prinţ se bucura de susţinere şi în străinătate, unde existau oameni de afaceri care aveau interese în România, dar nu puteau să şi le pună în practică, din cauza politicii economice a partidului liberal.

Adesea, conflictele dintre cele două tabere – liberalii şi adepţii lui Carol –, sfârşeau cu sancţiuni severe aplicate carliştilor, care mergeau chiar până la arestarea acestora. Aceste operaţiuni săvârşite de liberali, ca şi altele, au fost puternic contestate de adversarii lui Brătianu.

În anii exilului fostului principe moştenitor, atât în ţară, cât şi în străinătate, a avut loc o propagandă carlistă. În România, această propagandă a fost făcută de oamenii care erau împotriva partidului liberal; ziarele partidelor din opoziţie scriau favorabil la adresa fostului prinţ, prezentându-l drept omul care poate pune capăt hegemoniei liberale. După moartea regelui Ferdinand, propaganda carlistă s-a intensificat, creându-se mitul salvatorului, care-l înfăţişa pe Carol în postura providenţialului.

Principalul mijloc de difuzare al propagandei îl constituie ziarele, broşurile şi manifestele. O asemenea broşură, intitulată „Să vină salvatorul”, a fost tipărită în mii de exemplare şi răspândită, unele ajungând până la soldaţii din regimente. Unul dintre manifestele răspândite la acea vreme consemna:

Cetăţeni, ţara noastră este în grea suferinţă şi trece azi prin tot felul de convulsiuni, pentru că’i lipseşte un stăpân, care să rămână arbitrul cu autoritate deasupra partidelor politice. Ţara noastră a avut unul, care este însă astăzi, departe de noi, dar al cărui suflet palpită pentru noi. Poporul nostru, care a iubit şi iubeşte din tot sufletul pe prinţul Carol, consideră actul dela 4 Ianuarie 1926 ca o crimă. Cetăţeni, actul este nul. Fiţi gata în orice moment a readuce pe Prinţul Carol. Cetăţeni, nedreptatea făcută Prinţului şi Ţării trebue reparată prin orice mijloc şi cât mai repede. Juraţi voi şi copiii voştri credinţă Prinţului şi fiţi gata în orice moment pentru ziua sosirei lui, pentru că el este salvatorul. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, înainte!

Ţărăniştii au fost acuzaţi că au răspândit un manifest procarlist alături de comunişti. Pe 9 iulie 1927, în oficiosul liberal a apărut şi textul manifestului respectiv: „Cetăţeni, tovarăşi! A sosit momentul să scuturăm jugul valahilor! Regele este grav bolnav, Prinţul Carol este gonit din ţară. Astăzi nu are cine conduce ţara aceasta. Acum este timpul cel mai prielnic pentru revoluţie. Jos cu ciocoii şi cu burjuii valahi! Votaţi numai cu prietenul norodului Krakalia! Votaţi lista naţional ţărănistă!”. În străinătate, unele ziare erau finanţate de apropiaţii fostului prinţ pentru a scrie articole favorabile la adresa lui Carol. Partidul liberal este atacat în repetate rânduri de către carlişti. În ziarul „Epoca”, Radu Budişteanu afirmă despre partidul liberal că este „bolnav” şi că „a fabricat cancerul ţării”. Două săptămâni mai târziu, acelaşi ziar îl compară pe Vintilă Brătianu cu un „văcar”.

Efectul acestei propagande poate fi ilustrat cel mai bine în ziua sosirii lui Carol în capitală, când oamenii au ieşit în stradă la aflarea veştii că fostul principe s-a reîntors, afişându-se cu lozinci intitulate Vrem Rege, nu Regent!, Trăiască Regele Carol II!.

În faţa acuzaţiilor aduse de opoziţie şi simpatizanţii lui Carol, Partidul Naţional Liberal a fost nevoit să riposteze. Prin urmare, a existat şi o propagandă liberală. Într-un articol din oficiosul liberal aflăm că au existat ziare de propagandă ale partidului condus de Ionel Brătianu. La 23 noiembrie 1926, „Viitorul” nota: „Paralel cu propaganda pentru organizarea politică, s-au întreprins lucrările în ordinea publicării a două ziare – unul zilnic, politic, altul săptămânal, popular. În acest scop s-a constituit o societate pe acţiuni «Grafica» pentru tipografie şi editură. În fruntea consiliului de administraţie este d. Profesor N. Bănescu, preşedintele de onoare al organizaţiei, iar administrator-delegat, d. Vasile Vlaicu, director de bancă. Societatea aceasta, potrivit înţelegerii ce a făcut cu casa partidului naţional-liberal din Bucureşti, va edita cele două ziare mai sus amintite, cari vor fi organele pentru Transilvania ale partidului şi ca atare susţinute de toate organizaţiile sale de peste munţi.”.

Temele predilecte ale propagandei liberale le constituie actul de la 4 ianuarie 1926, atitudinea opoziţiei şi acţiunile întreprinse de fostul principe. Partidul Liberal se considera un jandarm al dreptăţii, care apără cu vârf şi îndesat respectarea actului de la 4 ianuarie 1926. În intervalul ianuarie 1926 – iunie 1930, oficiosul liberal a scris destul de puţin despre Carol, relatând întrevederile membrilor Casei Regale cu fostul prinţ sau acţiunile întreprinse de acesta în scopul reîntoarcerii în ţară. În chestiunea Carol, liberalii au răspândit broşuri, pe care le-au tradus în mai multe limbi pentru a ajunge şi în Occident. O asemenea broşură se intitulează „Acte şi corespondenţe referitoare la renunţările fostului principe” şi a fost răspândită în ţările din Vest în decembrie 1927. Pentru intensificarea propagandei, liberalii au început să finanţeze unele ziare străine pentru a publica documente şi articole potrivnice fostului prinţ.

La 9 mai 1930, în ziarul „Curentul”, apărea un articol intitulat „Zelosul carlismului”, scris de Pamfil Şeicaru. Acesta nota:

De ani de zile se perinda pe la Paris diverşi oameni politici – şi fiecare se mai abate pe la acel exilat. Unii se duc şi fără nici un gând conspirativ, ci numai din politeţe, mai ales cei tineri, din simpatie. Oricine are direct sau indirect legătură cu prinţul Carol sau numai cu Carol Caraiman este socotit ca vinovat de schismă constituţională. Ultimul pus la index – excomunicat din viaţa politică este d. N. Iorga, care a acceptat să primească, ceva mai mult, să şi citească o scrisoare trimisă de fostul prinţ moştenitor, tatăl regelui Mihai. Vintilă are această atitudine de suspectare a celor din jur.

Principalul mijloc de difuzare al propagandei liberale îl constituie, ca şi în cazul celei carliste, ziarele şi broşurile. Diferenţa dintre cele două propagande o reprezintă modul în care a fost receptată de către public. Mai multă lume a răspuns favorabil la propaganda carlistă decât la cea liberală. Populaţia nu mai dorea ca ţara să fie cârmuită de o regenţă incapabilă să conducă, voind ca fostul principe să se reîntoarcă şi să restabilească ordinea în mediul politic românesc, care era unul dominat de liberali.

Cosmin FLOREA25 mai 201819 minute2380
Prințesa Maria

Fișă biografică: Principesa Maria (1870-1874)

Principele Nicolae

Fișă biografică: Principele Nicolae (1903-1978)

Intră în grupul pasionaților de istorie de pe acebook.
Adaugă comentariu

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi publicată.
Prin postarea acestui comentariu declari că ai citit și ești de acord cu termenele și condițiile acestui site.