Tradiția consemnată de letopisețele de la Putna în vremea lui Ștefan cel Tânăr (1517-1527), care socotea că o dată cu venirea lui din Maramureș ”s-a început Țara Moldovei”, de cronica moldo-polonă din secolul XVI, după care a fost ”cel dintâi voievod” al Moldovei, de Grigore Ureche, care îl numea ”domn”, de Miron Costin, care îl considera ”primul domn al acestei țări”, la fel ca și Nicolae Costin ș.a., arată că Dragoș trebuie inclus în șirul domnilor Moldovei, ca începător al dinastiei Drăgoșeștilor, care, însă, odată cu fiul său Sas, a fost înlăturată de la conducere. El a fost eroul legendei ”descălecatului”, cu rădăcini folclorice și culte deosebite de puternice, evidente încă din secolul XV și largă circulație până la începutul secolului XVIII, ajungând, de fapt, cum vom vedea, până în zilele noastre.
Această legendă a fost pusă în legătură cu cea universală a ”vânătorii rituale” a întemeietorului de stat, fiind considerată și o ”legendă heraldică” prin care se explică prezența capului de bour în stema Moldovei, în care s-ar afla, chipurile, chiar elemente scandinave.
Contestată argumentat sau considerată o tradiție istorică medievală cu un sâmbure de adevăr, legenda ”descălecatului” lui Dragoș din Maramureș în Moldova se referă însă cert la un personaj istoric real. Atât de bine a pătruns el în conștiința maramureșeană încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureș, care fusese, de fapt, reședința lui Bogdan I (din familia adversă), localnicii i-au spus că ”acolo locuia Dragoș, fiul lui Bogdan”. De la Miron Costin, informația a ajuns și la Dimitrie Cantemir, și chiar în secolul XX, înainte de 1940, maramureșenii ridică o troiță la doar 200 m de fosta reședință a lui Bogdan I: ”pentru comemorarea lui Dragoș Vodă”! Este, așadar, lucrarea lui Dragoș din Maramureș, un credincios al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou, desigur, un mic nobil, nu doar un simplu cneaz de sat. Cine a fost însă cu adevărat acest personaj?
Cum numele Dragoș era foarte răspândit în Maramureș, în secolul XIV, istoricii au identificat pe ”Descălecător” mai întâi cu Dragoș din Giulești, tatăl lui Gyula, apoi cu nepotul omonim al acestuia, amintit la 12 octombrie și 29 noiembrie 1355, cel care în 1359 a înăbușit răzvrătirea unor moldoveni împotriva regelui Ungariei. Numai că acesta din urmă se întorsese acasă din expediție înainte de 20 martie 1360, când regele Ludovic I îi face un ”dar regesc”, șase sate, unele în apropierea reședinței sale de la Giulești, pentru merite militare, ”mai cu deosebire în reașezarea țării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă și cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credințe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulți români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate. Deci nu putea fi voievodul ”descălecător”.
Trebuie subliniat că acest Dragoș din Giulești, fiul lui Gyula și nepotul lui Dragoș, ai cărui fii erau după actul citat Gyula și Lad, este de fapt personajul căruia vechile cronici moldovene îi atribuie venirea în Moldova la 1359, în legătură cu legenda amintită a vânării bourului. Această categorie de izvoare, redactată în secolele XV-XVII, înlocuiește expediția militară maghiară de la răsărit de Carpați din 1359, condusă, se pare, chiar de Dragoș din Giulești sau în care acesta s-a evidențiat, uitată ca atare între timp, cu legenda vânătorii bourului (ulterior zimbrului), reținând însă ideea de eliberare de sub stăpânirea maghiară din acel an ca pe o adevărată întemeiere, atribuită prin potrivirea întâmplătoare de nume cu cel al lui Dragoș ”Descălecătorul” de la 1347, tocmai celui care a contribuit la înăbușirea ei.
Rolul întâiului ”Descălecător” a fost atribuit însă în tot secolul XX și lui Dragoș din Bedeu pe Tisa, în vestul Maramureșului istoric, personaj dintr-o altă familie. Autorii locali maramureșeni au adoptat și ei această părere. Însă și acest Dragoș din Bedeu a fost scos din rolul ”Descălecătorului” prin reconstituirea documentată a descendenței sale, el fiind tatăl lui Ladomir și bunicul lui Nan, Ștefan și Luca, și nicidecum tatăl lui Sas și bunicul lui Balc, cum știm din izvoarele narative moldovene și documentele maghiare.
În sfârșit, un al patrulea Dragoș, ca ipotetic ”descălecător” al Moldovei, a fost propus ”din familia fostului voievod Codrea” din cnezatul Câmpulungului pe Tisa, sau al Sarasăului, mai precis, ”dintr-o ramură colaterală a familiei codrenilor”. S-a observat însă ”caracterul tardiv” al argumentelor ultimelor două identificări, o analiză critică în cazul celor privitoare la candidatura lui Dragoș din Bedeu aducând contraargumente serioase.
De altfel, unii autori au evitat orice identificare, vorbind doar despre Dragoș din Maramureș, socotind alegerea între Dragoș din Bedeu și cel din Giulești o ”chestiune insolvabilă”, pentru ca după ieșirea din scenă și a lui Dragoș din Bedeu, adevăratul Dragoș Descălecătorul, tatăl lui Sas, al tradiției cronicărești moldovene să se dovedească, cel puțin până acum, un personaj neidentificabil. Pare un om nou,, un oștean ridicat de Ludovic I pentru merite militare. Nepoții săi care revin din Moldova la 1363 sau 1364 nu se întorc la vreun domeniu propriu, ci și-l formează îndeosebi prin danii regale, abia după aceea.
Acest din urmă Dragoș a ”descălecat”, adică în spiritul limbii românești metaforice, s-a oprit (a coborât de pe cal) și a întemeiat un stat, după accepțiunea comună, totodată și o dinastie, ulterior numită de A.D. Xenopol a ”Drăgoșeștilor”. Acțiunea acestui ”credincios” al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou a avut loc în cadrul campaniilor tânărului rege împotriva tătarilor desfășurate la răsărit de Carpați între vara 1343 și primăvara 1354, mai precis, pe baza cronicii călugărului franciscan Ioan, cuprinsă în Chronicon Dubnicense, între 2 februarie 1345 și primăvara 1354.
Îngăduind corecțiile paleografice plauzibile aduse la anii de domnie ai primilor voievozi menționați în cronicile moldovenești, atribuind astfel lui Dragoș și fiului său Sas 16 ani de domnie, scăzuți din anul 1363, cel, foarte probabil, de început al domniei lui Bogdan I, poate fi ipotetic acceptat, în lipsa altor elemente documentare, anul 1347 drept cel de început al stăpânirii lui Dragoș.
Care era întinderea noului stat condus de Dragoș, vasal regelui Ludovic I de Anjou, e greu de precizat. Sigur acesta a purtat de la început numele de Moldova, de vreme ce în diploma din 20 martie 1360 regele vorbește de ”țara noastră a Moldovei”, iar numele acesteia apare în onomastică la 1287 și 1334/1335. În secolul XVII Misail Călugărul introduce în cronica lui Grigore Ureche completarea, bazată probabil pe tradiție, că la început, sub Dragoș, ”a fost domniia ca o căpitănie”, sintagmă care a făcut o lungă carieră istoriografică; căpitănie, precizez, de slujitori din vremea lui Misail, deci nu o formațiune teritorială (echivalată de obicei eronat cu o marcă apuseană, care avea, de fapt, o mare întindere), ci o unitate militară grupând în veacul XVII categoriile militare cu obligații militare permanente dintr-un număr de sate, având, așadar, o întindere mică. Stăpânirea lui Dragoș ar putea fi acea formațiune politică românească de pe râul Moldova legată de Maramureș prin pasul Prislop, în jurul căreia s-au unit chiar în vremea lui Dragoș și alte formațiuni prestatale eliberate treptat de sub stăpânirea tătară, posibil de pe valea Moldovei și valea Bistriței, cum ar putea fi Câmpul lui Dragoș, care ar păstra chiar amintirea Descălecătorului. Formațiunea condusă de Dragoș fiind deschisă și orientată spre sudul viitorului stat, aflat tot sub autoritatea regală maghiară, de vreme ce în martie 1347 aceasta reînființează aici episcopia Milcoviei, este posibil să fi ”îmbrăcat întregul versant oriental al Carpaților”, în vederea protejării Transilvaniei de năvălirile tătarilor.
Este posibil ca Dragoș să se fi așezat inițial la Baia, care a fost, se pare, prima reședință domnească în Moldova, trecând ulterior, în luptă pentru alungarea tătarilor, spre nord, la Siret (unde ar fi zidit o cetate, de pământ, și o biserică ortodoxă, de piatră), împreună cu fiul său Sas și doamna sa, pe care tradiția culeasă de Ion Neculce la începutul secolului XVIII o arată de rit ”săsesc” (pe atunci catolic). Dincolo de legendele populare care urmăresc drumul lui Dragoș spre nord, în Bucovina, de obicei în luptă cu tătarii, nu avem nici un fel de știri documentare asupra acțiunilor acestuia, ceea ce a dus la tot felul de ipoteze și chiar supoziții fanteziste, care nu își au locul în aceste pagini.
Nu se știe exact când și cum a murit Dragoș Descălecătorul. Dispariția sa probabilă în 1354 a fost dedusă din aceleași socoteli cronologice care pleacă de la cei șapte ani de domnie atribuiți de corectarea paleografică a celor înfățișați în cronicile moldovene, domnie începută, cum am văzut în 1347.
Mormântul nu-i este cunoscut. Tradiția culeasă de Ion Neculce despre construcția de către Dragoș a bisericii de lemn de la Volovăț , lângă episcopia Rădăuți, așadar, nu departe spre sud de Siret, mutată apoi de Ștefan cel Mare la Putna, ca fiind cea mai veche biserică domnească, nu arată că aici ar fi fost mormântul său. O tradiție asemănătoare culeasă chiar ceva mai devreme de Nicolae Costin vorbește însă de înmormântarea lui Dragoș în biserica de lemn de la Volovăț, care și după alte izvoare, ulterioare, ar fi fost construită de acesta la 1353, fapt aflat de cronicar de la ”oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o beserică de lemn la Olovăț, să fie făcută de Dragoș Vodă, și acolo zic, să fie îngropat Dragoș Vodă”. Odată cu demontarea și mutarea bisericii de lemn și construirea pe locul ei a uneia de piatră (”au mutat lemnul la Putna, de au făcut biserică cu acel lemn și în locul acela au făcut de piatră”), eventualul mormânt al lui Dragoș, care nu-i era strămoș lui Ștefan cel Mare, a fost desigur, dezafectat, și Nicolae Costin nu știe ce s-a mai întâmplat cu rămășițele lui Dragoș de la Volovăț. De altfel, în biserica de piatră ridicată de Ștefan cel Mare la Volovăț în 1500-1502 nu s-a aflat mormântul lui Dragoș, deși o tradiție locală culeasă în secolul XIX afirmă contrariul, arătând că la o restaurare anterioară a bisericii ruinate s-a găsit o pivniță unde era ”un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea s-a aflat în săcriul accela, sta scris Dragoș=Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoș-Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei, care după moartea a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul”.
Pisania bisericii de zid a Înălțării Sfintei Cruci de la Volovăț arată drept ctitor doar pe Ștefan cel Mare cu familia sa, iar o piatră de mormânt pe care i-ar fi pus-o Ștefan cel Mare lui Dragoș în 1473, văzută pe la 1840 de un călător polon, nu s-a păstrat. Rămâne, așadar, ”că Dragoș Descălecătorul a fost înmormântat, desigur, în biserica sa de lemn de la Volovăț, nu prea departe de reședința sa de la Siret, însă mormântul nu a ajuns până în vremea noastră. Iar despre vreo legătură între acest mormânt și cele două biserici din Volovăț care au funcționat aici în secolul XV nici nu poate fi vorba.
De altfel, Dragoș din Maramureș, care nu e cel din Giulești, cel din Bedeu și poate nici cel din cnezatul Câmpulungului pe Tisa (Sarasăului), deși personaj real, rămâne cunoscut, paradoxal, mai mult din legendă, fie ea chiar consemnată în cronicele moldovene.[ref]Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, volumul I, Secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 411-418.[/ref]
