Ajutorul medical se acorda în mediul rural de către femeia casei, dar când era necesară o anumită îndemânare se recurgea la bătrâni, implicit la moaşă, moşul (cele mai vechi cadre medicale au fost moaşele; la Sibiu şi Braşov ele sunt semnalate încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea), cu o experienţă mai mare, necesară în cazul naşterilor sau al diferitelor manevre ortopedice. Dar atunci când interveneau factori care ridicau probleme mai mari în alterarea sănătăţii, de exemplu intervenţiile chirurgicale, se recurgea la ajutorul vraciului. Vraciul avea semnificaţia de medic al poporului, în mod eronat el fiind asociat cu vrăjitorul, aspect datorat faptului că numele ambelor îndeletniciri derivă din acelaşi termen slav – vorciun, vorojei = a murmura, a vorbi şoptit, a vorbi cu duhurile. Originea lor este comună, dar cu timpul sensul lor s-a îndepărtat, vracii dedicându-se îngrijirii bolnavilor, iar vrăjalnicul rămânând a se folosi în vrăji de paseri şi hiare.
Tipologia vracilor nu era foarte numeroasă, astfel că unii din ei se ocupau cu administrarea leacurilor, în timp ce alţii practicau chirurgia. Primele documente care atestă termenul de vraci datează din 1487-1492, respectiv un act de danie către o mănăstire de la Muntele Athos în care este precizată funcţia de chirurg a vraciului.
Un vraci, Constantin, apare în familia lui Neagoe Basarab, cel mai probabil rudă din partea doamnei Despina. Alt vraci este găsit la curtea lui Radu Paisie, pe nume Radu vraciul. Un alt vraci, braşovean de data aceasta şi anume Gheorghe dohtorul, este şi el întâlnit la curtea lui Radu Paisie, dar cu implicare şi în viaţa politică, el făcând legătura dintre Braşov şi Mircea Ciobanul. Un omonim, Radu vraciul, întâlnit în 1568, se judecă cu un boier vecin în divanul lui Alexandru Vodă Mircea. De asemenea, găsim în oastea lui Mihai Viteazul pe cel dintâi medic militar român şi anume Marco vraciul, iar un orb din Poienari îşi vindea averea în 1647 pentru a completa suma necesară pentru plata vracilor chemaţi să îi redea vederea.
În mijlocul lor se puteau găsi şi vraci care deţineau anumite cunoştinţe teoretice, astfel că la 1666 este găsit un vraci pe nume Micu, care ştia cum să întocmească un act de vânzare, totodată la 1668 îl găsim în fruntea românilor dintr-un sat din Mehedinţi la judecată în faţa lui Leon Vodă pe vraciul Stanciul, şi în 1775, în Făgăraş, pe un vraci anonim.
Statutul acestei ocupaţii cunoaşte declinul odată cu secolul al XVI-lea, depăşit de apariţia bărbierilor şi chirurgilor unde, odată cu secolul următor, ca urmare a dezvoltării vieţii urbane, apare şi necesitatea şi dorinţa unor consilii orăşeneşti de a avea la dispoziţie un personal sanitar format din bărbieri-chirurgi, farmacişti şi medici orăşeneşti.
Începând cu secolul al XVI-lea se găsesc organizaţii şi bresle de chirurgi care funcţionează pe baza unor statute aprobate şi recunoscute de oraş iar în secolele al XV-lea şi al XVI-ea apar şi primele farmacii orăşeneşti, în 1494 la Sibiu, în 1514 la Braşov şi în 1573 la Cluj.
De asemenea, documentele vremii din aceste oraşe semnalează existenţa unor băi particulare şi publice ale căror personal – băieşii, avea şi anumite îndeletniciri medicale ca: venesecţiile, punerea ventuzelor, masajul, uneori chiar şi tratamentul entorselor şi al fracturilor. În Moldova îi găsim în secolul al XVII-lea sub denumirea de telaci.
Vrăciuirea era total interzisă clericilor, fiind practicată doar de laici, astfel că Cele 7 Taine apărută în secolul al XVII-lea, sub egida mitropolitului Varlaam prezintă în capitolul Pentru preotul ce să va face vraci, de va vrăciui boale, următoarele:
Preotul ce se va îmbla vrăciuind sau de va lăsa sânge cumva, să fie oprit de la liturghie.
Informaţii mai găsim şi într-un hrisov din 1487- 1492 prin care Vlad Călugărul asigura mănăstirii Filoteiu de la muntele Athos un obroc anual de 4000 de aspri, menţionându-se în document următoarele:
dacă cu cumplita săgeată a diavolului suntem răniţi, fiecăruia îi este nevoie să se grăbească la vraci pentru tămăduire.
Alături de ei, mai activau şi vrăjitorii, arealul lor împletindu-se cu precădere cu misticismul. Astfel, sunt menţionaţi în documente un anume Dragomir vrăjitorul din Bucureşti, mama unui anume Stan, vrăjitoare, pe Sora vrăjitoarea şi pe un alt Stan, vrăjitor de asemenea.
Bărbierii-chirurgi. Bărbierii au apărut la Braşov încă de la finalul secolului al XV-lea, surclasând vracii şi aducând odată cu secolul al XV-lea în Ţara Românească şi Moldova un nou meşteşug.
Primii reprezentanţi ai acestui meşteşug menţionaţi în documente sunt Ivan şi Nicora barbir. Printre reprezentanţii bărbierilor cunoscători de carte este Gligore din Bucureşti sau Vasile Gânscă (şoltuz sub Vasile Lupu), dar şi negustori, cum era cazul lui Ioan Bărbierul din Târgovişte care făcea negustorie cu oraşele transilvănene, menţionat în 1547.
Este menţionat în 1460 un bărbier şi în slujba lui Ştefan cel Mare, un anume maestru Zoane, şi unul anonim la Buda.
Pentru nevoile domnitorilor şi ale feudalilor se opta pentru aducerea din Transilvania a bărbierilor, denumiţi totodată cu titulatura de dohtori, cum regăsim la 1 martie 1540 în scrisoarea slavonă a lui Radu Paisie către Gheorghe dohtorul din Braşov. De asemenea termenul este găsit şi la data de 2 ianuarie 1536, tot într-o scrisoare dar de această dată aparţinând lui Petru Rareş care îl cheamă din Braşov pe Grigore domino doctori ac tonsori în timp ce o altă menţiune făcea referire la Alexandru Lăpuşneanu care vorbea despre bărbierul său Alexandru din Bistriţa, căreia îi acorda după dispoziţie titulaturi diferite de la chirurg, bărbier, magistru sau chiar doctor. Bărbierii, pe lângă ocupaţia de bază, se ocupau şi de executarea sentinţelor de mutilare, de la crestarea nasului până la tăierea mâinilor şi scarificaţia sângelui.
Plata pentru serviciile unui bărbier era destul de ridicată, astfel că în 1702 o ucisătură (reprezentând bătaie soră cu moartea) care necesita îngrijiri a costat persoana vătămată 7 taleri, dar în lipsa lor, acesta a oferit drept plată un cal.
Chirurgii erau aceiaşi meşteşugari ca şi bărbierii sau vracii, cu singura deosebire că aceştia deţineau atestate din străinătate sau din cadrul breslei de bărbieri-chirurgi, venind totodată la pachet cu pretenţii mai ridicate conforme pregătirii lor. Drept dovadă a prestanţei lor stă folosirea în scop diplomatic de către Neagoe Basarab a serviciilor chirurgului său, raguzanul Hieronim Matievici, pe care l-a trimis în 1518 cu o solie la dogele Veneţiei, unde a fost cinstit împreună cu solii Sfântului Scaun, ai Franţei, Ungariei şi Raguzei, dăruindu-i-se de către doge rangul de cavaler şi dreptul de a purta pinteni auriţi şi stofe scumpe.
Totodată, în 1574, contele de Tavannes, călător în Ţara Românească, relatează în scrierile sale că a fost îngrijit de chirurgul lui Alexandru Vodă Mircea.
În secolul al XVIII-lea, ca dovadă a posibilităţilor de evoluție socială şi personală, apar la noi din ce în ce mai mulţi chirurgi, cu precădere francezi, greci, italieni, germani. Odată cu domnia lui Constantin Brâncoveanu se întâlnesc trei chirurgi în Bucureşti şi anume Lantier, cel dintâi medic francez stabilit în ţară, Ştefan Sixt, ajuns în 1697, mort şi îngropat la Bărăţie în 1717, al treilea fiind Christian Maler, sosit în 1713, la vârsta de 20 de ani. Cel din urmă moare în octombrie 1741, totodată fiind pe parcursul vieţii chirurgul spitalului Colţea.
