Actul de ungere, etapa esențială a ceremonialului consacrării monarhului are rădăcini biblice. A fost nevoie, însă, de câteva secole, pentru a se fundamenta o construcție simbolică și mentală coerentă, odată cu impunerea politică a tradiției creștine.
Primii regi consacrați apar in Vechiul Testament, unde este meționat cum marele preot îl unge pe prinț cu undelemn sfințit, capabil a-i dărui forță și inspirație divină. I se înmânează apoi coroana, însemnul funcției și al puterii sale terestre.
Ungerea si încoronarea regelui reprezintă două etape ale aceluiași ritual mistic, de alură inițiatică, prin care o persoană este învestită cu darul divin. Ceremonialul în cauză, consacratio, are menirea de a crea o nouă aură de putere, nu numai de a o reflecta pe cea existentă. Suveranul trebuie să-și merite în fiecare zi încrederea lu Dumnezeu, iar Biserica este un participant activ la actul ritualic al sfințirii regelui. Alianța între cele două instutuții se sudează pe fondul unei misiuni comune: guvernarea, în numele Domnului, a comunității creștine.
Ungerea și încoronarea sunt niște ritualuri care îl plasează pe rege deasupra tuturor supușilor săi, acordându-i anumite virtuți și un caracter divin. Ceremonialul înseamnă, practic, sacralizarea persoanei suveranului și definește echilibrul dintre cele două puteri, laică si ecleziastică.
Consacrarea se derulează, în principal, în trei etape succesive: ungerea, încoronarea și învestirea cu însemnele puterii. Toate elementele au un profund caracter religios, iar scopul lor este acela de a consolida dinastia, în sensul elaborării unui rege de esență divină.
Chiar dacă a început în Spania medievală, în sec al VII-lea, fenomenul de consacrare regală nu a luat amploare și nu i s-a acordat o atenție deosebită decât odată cu carolingienii. Devine, apoi, principala formă de legitimare a puterii.
În spațiul românesc, actul ungerii și al încoronării principelui se aseamăna ceremoniei apusene, desfășurându-se, însă, într-o formulă mult mai putin ritualizată.
Mai presus de toate, voievozii românei au fost principi creștini, ctitori de lăcașuri de cult, cu o dorință constantă de perpetuare a traditiilor mănăstirești și bisericești. Devoțiunea creștină a voievozilor definește o veritabilă trăsătură identitară a instituției medievale a domniei, dar și întregului spațiu românesc.
În spațiul nord-dunărean, ritualul de încoronare nu reprezintă aceeași complexitate în derulare, fiind lipsit de strălucire și fără conotații universaliste.
Momentul încoronării avea o mare importanță, întrucât în Țările Române nu a existat o doctrină dinastică propriu-zisă, succesiunea la tron fiind ereditară în linia descendenței masculine sau a agnaților și, în general, în ordinea primogeniturii. De aceea, dreptul la domnie, asigurat în principiu de „osul domnesc”, în fapt de alegere, nu era valabil decât grație confirmării lui de către biserică prin dublul act al încoronării și al mirungerii.
Situația concretă a Țărilor Române de la sfârșitul secolului al XVI-lea nu mai permite o rezolvare internă a chestiunii monarhice, caracteristicile fundamentale ale instituției domniei fiind înlăturate de noua configurație a suzeranității otomane. Astfel, principele, ales încă de boieri, trebuie să obțină, în mod obligatoriu, recunoașterea sultanului, singurul în măsură să-l învestească cu însemnele puterii, fiind chiar obligat să facă drumul la Constantinopol, pentru a deveni monarh.
Trebuie făcută o dstincție clară, pentru secolul al XVIII-lea, între planul politicului (al ritualului) si cel religios (al imaginarului), al tradiției. Pe plan politic, ceremonialul este cu totul otomanizat si prin acesta străin de tradiția politică românească. Nu mai este vorba de încoronare, ci de o numire, o învestitură care nu mai are nimc de-a face cu dimensiunea sacrală, centrală în încoronare. Pe plan religios, simbolistica si liturgica de sorginte bizantină se mențin și se consolidează in ceremonialul sacru de încoronare, în texte și în pictura religioasă ce înfățișează portretele domnilor români.
Simbolul autocrației este coroana, simbol care în creștinism aduce evident aminte de coroana de spini a lui Iisus, regele iudeilor, ceea ce poate trimite și la ideea de mântuire. Prin ceremonialul de încoronare, domnul, ca și împărații Bizanțului sau alți monarhi ai Europei, preiau țara și supușii cu tot ceea ce aveau ei bun sau rău, având menirea de a le fi „mântuitor”. Coroana ca atare dispare din ceremonialul de încoronare propriu-zis în timpul dominației otomane, dar reprezentarea sa nu încetează în secolul al XVIII-lea în pictura religioasă și nu numai (reprezentări heraldice).
Pe de altă parte, tradiția coroanei este atât de puternică încât, chiar atunci când textele de ceremonial nu mai povestesc de prezența ei, ele continuă să se numeasca „de încoronație”. Dar mai important este că textul liturgic menționeaza coroana în continuare.
Elementele cele mai conservatoare, pictura religioasă, heraldica, sigilografia și textul liurgic nu se modifică conform conotațiilor politice, ci rămân mai departe conform unor realități originare. Noul simbol, cuca sau gugiumanul, avea la rândul său o semnificație politică importantă, deși străină de tradiția românească. Diferența de semnificație este totuși evidentă: pe de o parte coroana simbolizează autocrația, iar pe de alta, cuca, cel putin către sfârșitul secolului al XVIII-lea, individualiza doar un simplu funcționar al Imperiului Otoman.
Momentul cel mai semnificativ al slujbei este miruirea / ungerea domnului cu sfântul mir. Acum, practic, ungerea se face de două ori, de către patriarh și o dată de către mitropolit, în țară. Semnificativ este faptul că, treptat, din cauza diminuării și apoi a dispariției momentului încoronării propriu-zise și a coroanei ca simbol efectiv în ritualul concret, miruirea / ungerea ajunseseră să devina cel mai important moment al ceremonialului.
Odată acest ritual săvârșit, din punct de vedere sacral, domnul își poate intra în funcție, având toate atributele pe care Biserica de Răsărit le prevedea și Bizanțul le transmitea. Încoronarea domnilor în Biserica Patriarhală din Constantinopol nu avea doar o semnificație de prestigiu. Se consacrau astfel singurii urmași veritabili ai împăraților din Bizanț, păstrătorii cei mai fideli ai tradiției. Ritualul care are loc în țară poate marca un sentiment de autonomie caracteristic Țărilor Române în raport cu Poarta.
