Burebista. Decebal; cucerirea Daciei de către romani (clasa a VIII-a)

Ultima actualizare: 31 octombrie 2020 www.istorie-romaneasca.ro
Dacă ai un articol pe care vrei să-l publici pe acest site, trimite-ne un mail la adresa [email protected]

Burebista

– a fost regele Daciei între anii 82-44 î.Hr.
– în timpul domniei sale, statul dac a avut cea mai mare întindere teritorială: N – Carpații Păduroși, S – Munții Balcani, V – Dunărea Mijlocie, E – Bug
– capitala Daciei era la Sarmizegetusa
– a fost ajutat de marele preot Deceneu în administrarea regatului
– s-a implicat în războiul civil din Imperiul Roman, lupta dându-se între Cezar și Pompei. L-a susținut pe Pompei, însă fără succes, acesta pierzând în fața lui Cezar
– în anul 44 î.Hr., Cezar plănuiește să atace Dacia, însă este asasinat de o parte din senatorii romani în frunte cu fiul său vitreg Brutus
– Burebista moare în 44 î.Hr., în urma unui complot
– în urma morții sale, Dacia se destramă în 4, ulterior în 5 regate. Cel mai important regat rămâne cel din zona munților Orăștie, cu centrul la Sarmizegetusa
– Dobrogea a fost cucerită în anul 28 î.Hr. de romani și integrată la provincia Moesia în 46

Burebista. Regatul Daciei
Burebista. Regatul Daciei
Sursa imaginii: aici

Informațiile lui Strabon despre Burebista

Regele lucra în înțelegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supușii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – și acelui om geții îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peștera] a fost socotit sfânt și s-a numit așa. I se zicea Cogaionon și la fel a fost și numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geților Burebista – împotriva cărora s-a pregătit să pornească divinul Caesar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos.
Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Thracia – până în Macedonia și Illyria -, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu illirii și a nimicit pe de-a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geții], este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmițând puterea în mai multe părți. De curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci părți. Atunci însă stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel, când într-altul.
Și profeții erau cinstiți, încât erau socotiți vrednici de domnie, […] astfel […] Orfeu, Musaios și zeul la geți, în vechime Zamolxis, un pitagoreu, iar în vremea noastră Decaineos care prorocește lui Burebista.

Inscripția de la Dionysopolis despre Burebista

[Acornion al lui Dionysios a condus o solie] pe cheltuiala sa […], călătorind departe, împreună cu tovarășii săi de drum […]; ajungând la Argedava la tatăl [acestuia] și întâlnindu-l, a obținut în același timp de la el bunăvoință pentru oraș […] și a dezlegat poporul [de tributul datorat]. Devenind apoi preot al Marelui Zeu, a săvârșit cu pietate procesiunile și jertfele, iar din carnea jertfelor a împărțit și cetățenilor. Ales preot al zeului Sarapis, tot așa a susținut cheltuielile după cuviință și cu tragere de inimă. Cum zeul eponim al orașului, Dionysos, nu mai avusese preot de mai mulți ani, iar el fiind aclamat de concetățeni, s-a consacrat acestei slujbe și, luând coroana zeului, pe vremea când Caius Antonius își stabilise aci cartierul de iarnă, a îndeplinit procesiunile și jertfele frumos și măreț, iar carnea le-a dat-o cetățenilor din belșug. Și luând coroana zeilor din Samothrace pe viață, a săvârșit procesiunile și jertfele pentru inițiații misterelor și pentru oraș. Iar mai de curând, devenind regele Burebista cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Thracia și stăpânind toată țara de dincolo de fluviu și pe cea de dincoace, a ajuns și la aceasta în cea dintâi și cea mai mare prietenie și a obținut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu-i totdeauna și dându-i sfaturi în cele mai importante treburi și atrăgând bunăvoința regelui pentru mântuirea orașului. Iar în toate celelalte prilejuri s-a oferit fără cruțare pentru îndeplinirea soliilor orașului și și-a asumat fără șovăire sarcini primejdioase ca să contribuie în tot felul la binele patriei sale. Și fiind el trimis ca sol de către regele Burebista la imperatorul roman Cnaeus Pompeius fiul lui Cnaeus și întâlnindu-l pe acesta în Macedonia, lângă Heraclea Lyncestis, a dus la capăt nu numai treburile regelui, câștigând buna dispoziție a romanilor față de rege, dar și pentru patria sa a negociat cu foarte frumoase rezultate. Îndeobște, în orice stare a împrejurărilor dăruindu-se cu trup și suflet, luându-și din ale vieții pentru a susține cheltuielile și învigorând din averea sa unele din dregătoriile orașului, el arătă cel mai mare zel pentru ridicarea patriei sale. Așadar, pentru ca și poporul să arate că cinstește pe bărbații cei buni și destoinici și care îi fac bine, Sfatul și Poporul hotărăsc să fie lăudat Acornion al lui Dionysios pentru acestea și să fie încununat la sărbătorile lui Dionysos cu o coroană de aur și onorat cu o statuie de bronz, apoi să mai fie încununat și pe viitor, în fiecare an la sărbătorile lui Dionysos, cu o coroană de aur și să i se predea pentru ridicarea statuii locul cel mai de vază din agora.

Iordanes despre Burebista și urmașii acestuia

Apoi, în timpul domniei la goți a regelui Buruista, a venit în Gothia Dicineus, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Dicineus, Buruista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goții au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stăpânesc francii.
Comunicând acestea și alte multe goților cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o ființă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi. […] Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei și rege și preot și ca judecător, datorită priceperii sale, și împărțea poporului dreptatea în ultima instanță. Părăsind și acesta viața, s-a urcat pe tron, ca rege al goților, Corilos, care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale din Dacia.

Decebal

– a fost regele statului dac între anii 87-106
– Dacia lui Decebal era mai mică ca întindere decât în vremea lui Burebista
– Dacia a fost mai puternică din punct de vedere militar și mai bine organizată decât în timpul lui Burebista
– capitala era la Sarmizegetusa
– a purtat numeroase războaie împotriva romanilor
– în 87 Decebal îi învinge pe romanii conduși de generalul Cornelius Fuscus la Tapae -> generalul roman moare
– în 88 Decebal pierde în fața romanilor conduși de generalul Tettius Iulianus la Tapae
– în 89 Dacia încheie pace cu Imperiul Roman -> devine regat clientelar al Romei -> primește de la romani meșteri, bani, arme

Cassius Dio – despre războiul dacilor cu Domițian

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, care era foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniți mai sus, cum își spun ei înșiși și cum le zic și romanii, măcar că știu prea bine că unii dintre greci îi numesc geți, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geții locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domițian a pornit co aste împotriva lor, dar puțin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraș din Moesia și se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli și era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu și de rușine față de femei și băieți tineri. Trimetea la război în locul său pe alți conducători de oști și de cele mai multe ori nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domițian și-i făgăduia pacea. Drept care, Domițian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul și că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.
Domițian vru să se răzbune pe cvazi și marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei și ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseseră pentru a doua oară. Învins și pus pe fugă de marcomani, Domițian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domițian] îl refuzase mai înainte, deși [regele] îi ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuși să stea de vorbă cu Domițian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câțiva bărbați, ca să-i predea armele și câțiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceștia. După sosirea acestuia, Domițian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege dacilor -, iar soldaților lui le împărți onoruri și bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, niște așa-ziși soli ai lui Decebal și o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domițian își împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să-i dea mereu mai multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăția însăși în stare de robie.
În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă și pe aceea de a-i obliga pe soldați să scrie pe scuturi numele lor și ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mișelească. Și dând lupta cu dușmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulți dintre ei. Între dușmani se afla și Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca și cum ar fi murit; și astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopții a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioși să nu pornească spre capitala lui. De aceea a tăiat copacii din preajma lor [la o oarecare înălțime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca dușmanii să creadă că sunt soldați și să se retragă înspăimântați. Ceea ce s-a și întâmplat.

Decebal. Regele Daciei
Decebal. Regele Daciei
Sursa imaginii: aici

Cucerirea Daciei de către romani

– venirea lui Traian pe tronul Romei a dus la reluarea conflictelor daco-romane
– 101-102: primul război daco-roman -> Decebal este învins de Traian
– 102: pace încheiată între daci și romani -> romanii rămâneau cu teritoriile cucerite (Banat, nordul Olteniei, Muntenia și sudul Moldovei), Decebal era obligat să dărâme zidurile cetăților și să renunțe la politica externă proprie
– 105-106: al doilea război daco-roman -> împăratul Traian îl învinge pe Decebal -> Dacia devine provincie romană

Dacia romana - 106-271
Dacia romana – 106-271

Cassius Dio – Primul război dacic al lui Traian

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârșite de aceștia și era copleșit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înțelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domițian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptate și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos [începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani] și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe.
De aceea Decebal se temea [de Traian] pe bună dreptate…
Când Traian a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți, cât și burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă și să facă pace. Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniți pe mulți dintre ai săi și ucise mulți dușmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu și-a cruțat nici propriile sale veșminte, ci le-a tăiat fâșii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaților căzuți în luptă și să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morți.
Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comați – ca mai înainte -, ci pe cei mai buni dintre pileați. Aceștia azvârliră armele, se aruncară la pământ și stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviințeze lui Decebal să vină în fața lui și să stea de vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel puțin să trimită Traian pe cineva care să se înțeleagă cu el. [Petrus Patricius, Excerpta De legationibus: Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileați. Aceștia sunt la ei oamenii cei mai onorați. Trimisese comați mai înainte. ACeștia se bucură de mai puțină trecere la ei. Venind aceștia [pileații] la Traian, aruncară la pământ armele, își legară mâinile la spate și în felul captivilor l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal]. Au fost trimiși Sura și Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceștia, ci a trimis și atunci pe alții. Traian a ocupat munții întăriți și a găsit acolo armele și mașinile de război capturate [de la romani], precum și steagul luat de la Fuscus. [De la Xiphilinus mai aflăm: a dat poruncă… încât a început să urce pe înălțimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină, și se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a atacat din altă parte; el ucise mulți dușmani și prinse vii un număr și mai mare. În acest timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileați și se rugă la împărat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condițiile impuse]. Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus prinsese în acest timp pe sora aceluia și cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiții ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea înapoi armele, mașinile de război și pe constructorii acestor mașini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile și să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească dușmani sau prieteni ai săi pe cei ai dușmanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaș din Imperiul roman [căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulți oameni viteji]. De nevoie el primi aceste condiții. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închinsa și azvârli armele. Despre toate acestea [Traian] trimise solie Senatului, pentru ca și Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea și lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji și în restul țării, el se întoarse în Italia.
Trimișii lui Decebal fură aduși în Senat. Ei puseră armele jos, își legară mâinile în felul prinșilor de război și rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace și-și luară înapoi armele. Traian își sărbători triumful și fu numit ”Dacicus”.

Cassius Dio – Al doilea război dacic al lui Traian

Dar când i s-a anunțat că Decebal în multe privințe nu respectă tratatul, ci își pregătește arme, primește fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini și aduce pagube celor ce mai înainte nu se înțelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ținut [pe care, după aceea, deși ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi], Senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaș , iar Traian însuși, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou război împotriva aceluia.
Întrucât mulți daci trecuseră de partea lui Traian – și încă din alte pricini -, Decebal ceru iarăși pace. Însă el nu înțelegea să depună armele și să se predea, își aduna – în văzul tuturor – trupe și chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, și ei vor fi în primejdie; că mai ușor și mai sigur își vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciți dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înșiși robi, căci vor rămâne fără aliați. Prin forță Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleșug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câțiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge ușor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepție pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-și aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit și prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.
Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simțise în luptele cu el și, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse și-l întrebă de față cu alții de planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să mărturisească nimic, îl ținu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian și ceru acestuia – în schimbul eliberării lui Longinus – să-i cedeze țara până la Istru și să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l prețuiește prea mult pe Longinus, dar nici prea puțin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neștiind ce să facă. Dar între timp, Longinus își făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său și făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând și să nu i se pună o pază aspră. Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminți și o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopții și muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus și zece prizonieri. Și trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, și nu-i dădu nici pe libert, socotind că viața libertului este mai de preț pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus.
Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălțimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lățimea de șaizeci. Ei se află, unul față de altul, la o distanță de o sută șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lățimea fluviului, nu pentru că ar curge numai pe această lățime – căci pe parcurs se lățește de două ori și de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mai mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuți numai ca să facă dovada că firii omenești nimic nu-i este cu neputință. Traian se temea, că după ce îngheață Istrul, să nu pornească război împotriva romanilor rămași dincolo și construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu ușurință peste el. Dimpotrivă, Hadrian se temu că barbarii vor birui străjile acestuia și vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.
Traian trecu Istrul pe acest pod; și a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi și grele strădanii. El însuși dădu multe dovezi de pricepere la comandă și de vitejie, iar oștenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii și dădură dovadă de vrednicie. Un călăreț greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simțind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) și se întoarse la postul său, prăbușindu-se fără suflare, după ce săvârși fapte mărețe. Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri foarte prețioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala -, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, [Decebal] pusese în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea.
După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori.

Notă articol: 10

Distribuie mai departe
Dacă îți place acest site și vrei să ajuți la dezvoltarea lui, o poți face prin intermediul Patreon, cumpărând un abonament de 2€.
Susține acest proiect

Ce mai citesc alții

3 comentarii Adaugă comentariu

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi publicată.
Prin postarea acestui comentariu declari că ai citit și ești de acord cu termenele și condițiile acestui site.