Basarab I

Basarab I a fost domn al Țării Românești între anii 1324-1351/1352. Anul începerii domniei sale nu se cunoaște cu exactitate, cei mai mulți dintre istorici alegând data începerii domniei pe baza unui act emis de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, la 26 iulie 1324, în care este menționat Basarab, voievodul nostru al Țării Românești. Alți cercetători optează pentru anul 1310. Despre familia sa nu se cunosc multe date. Un document emis de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, la 26 noiembrie 1332, arată că Basarab era fiul lui Thocomer. Soția lui Basarab a fost Margareta, despre care se presupune că era catolică. A avut mai mulți fii, cel mai cunoscut fiind Nicolae Alexandru, asociatul său la domnie.

În prima parte a domniei, Basarab își consolideaza puterea, punând bazele unei armate puternice. Pe plan extern, Basarab a oscilat între recunoașterea suzeranității maghiare, alianța cu Hoarda de Aur sau cu Țaratul Bulgar. Și-a căsătorit fiica cu Ivan Alexandru, fiul țarului bulgar, pentru a întări relațiile dintre cele două state. În primul deceniu de domnie, Basarab întreprinde o serie de acțiuni militare în regiune: participă la asediul asupra cetății Plovdiv, armatele sale luptă împotriva Serbiei la Velbujd ș.a..

La 26 iulie 1324, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, emite un act în care consemnează existența la sud de Carpați a țării conduse de Basarab Voievod:

Așadar, noi, care, din slujba cârmuirii pe care am luat-o asupra noastră, suntem datori să păzim pe fiecare în dreptul său, ascultând cu luare aminte, rugămintele magistrului Martinus și amintindu-ne meritele și slujbele credincioase pe care ni le-a adus, și ni le-a făcut nouă și regatului nostru, neobosit, împreună cu fiii lui, cu vărsarea sângelui său și râvna celei mai mari credințe pentru înălțarea domniei și a slavei noastre, în felurite expediții și treburi ale noastre, și îndeosebi în expediția noastră pe care am făcut-o spre Zagreb și în altă expediție pe care am avut-o sub cetatea Mehadia, unde, îndeosebi prin grija sa devotată și slujba sa credincioasă, am redobândit-o și am supus stăpânirii noastre cetatea pe care o ținea Ioan, fiul banului Teodor, răzvrătit împotriva maiestății noastre, de asemenea, în lupta cu oștile foarte multe ale theutonilor și bohemilor care au încercat prin lovituri dușmănoase să treacă hotarele țării noastre; de asemenea, prin purtarea soliilor noastre, în mai multe rânduri, la Basarab, voievodul nostru al Transalpinei, unde și-a îndeplinit slujba soliei sale în chip credincios și vredinc de laudă, voind să răsplătim prin bunăvoința regească slujbele sale atât de multe și însemnate, am întors […], magistrului Martinus […] moșia Dawar, împreună cu susnumitul pământ Pelynteluk, ce ține de aceea susnumită pentru a o stăpâni în veci […]

Conflictul cu Ungaria a fost determinat de anexarea Banatului de Severin la Țara Românească. Cronica pictată de la Viena precizează că regele maghiar Carol Robert de Anjou, la insistențele nobilimii maghiare, inițiază o campanie militară împotriva lui Basarab. Într-o primă fază, Banatul de Severin este ocupat de maghiari. Basarab îi trimite o solie lui Carol Robert prin care îi cere cedarea Severinului în schimbul recunoașterii suzeranității, plății unui tribut și trimiterii unui fiu ca ostatic la Curtea regelui. Totodată, Basarab l-a avertizat pe rege că în caz de continuare a ostilităților, armatele maghiare vor suferi mari pierderi. În ciuda sfaturilor primite de la demnitarii săi, Carol Robert a decis să suprime puterea domnului muntean.

La începutul lunii noiembrie 1330, armatele regelui maghiar au încercat să-l atragă pe Basarab într-o luptă decisivă, însă nu au reușit. Suferind din cauza lipsei de hrană, suveranul ungar a încercat o împăcare cu Basarab pentru a-și conduce oștenii acasă în siguranță. La întoarcere, într-o trecătoare de munte, o posadă, armatele lui Basarab, sprijinite de cele mongole, au atacat oastea maghiară. Un document din 24 aprilie 1351 precizează că acest conflict s-a încheiat cu un cumplit dezastru pentru Carol Robert de Anjou, care abia a scăpat cu câțiva inși.

Victoria obținută de Basarab consfințea independența Țării Românești față de Ungaria. Relațiile dintre Țara Românească și Ungaria au fost dificile până prin 1342-1343. În această perioadă se îmbunătățesc relațiile, când asociatul la domnie al lui Basarab, fiul său, Nicolae Alexandru, se apropie de Ungaria, care-l avea în frunte pe Ludovic de Anjou, pe fondul distanțării de Hoarda de Aur.

Descrierea bătăliei de la Posada în Cronica pictată de la Viena, scrisă de Markus Kalt:

În anul domnului 1330, regele și-a adunat o mare oaste […] și […] s-a dus în persoană, […] prin Severin în țara voievodului vlahilor Bazarad [Basarab] […]

După ce regele a cuprins Zeurinul [Severinul] și fortăreața lui, le-a încredințat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trimis la rege o solie […] Regele […] cu minte trufașă, a izbucnit față de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: «să spuneți așa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele și eu, din ascunzișurile sale, de barbă îl voi scoate» […] Regele […] a pornit îndată […] să dea lupta. […]

Regele ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci, iar regele și ai săi negândindu-se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilorsus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei văi adânci ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă, căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se puteau sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești într-o vârșe ori în mreajă. Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire […] și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși […]

Data la care Basarab a murit nu este cunoscută cu exactitate, considerându-se că s-a petrecut în perioada 1 septembrie 1351 – 31 august 1352. A fost înmormântat în prima biserică domnească din Câmpulung.