Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc între secolele IX-XVIII (clasa a XII-a)

17 decembrie 2020 | Nici un comentariu
www.istorie-romaneasca.ro
”Un popor care nu își cunoaște istoria și eroii e ca un copil care nu își cunoaște părinții.”
(Nicolae Iorga)

Autonomii locale

– au avut la bază uniunile de obști
conducătorii aveau atribuții politice, militare, administrative și juridice

Cauzele apariției autonomiilor locale:

– dorința unor conducători de obști sătești de a-și extinde autoritatea
– dezvoltarea economică
– pericolul extern (migratorii, statele vecine)

Obștea sătească

  • a fost prima formă de comunitate a românilor
  • avea un teritoriu bine delimitat
  • în cadrul obștii întâlnim două forme de proprietate:
    – comună: pășuni, păduri, ape
    – individuală (pământul arabil)
  • conducătorul obștii purta titulatura de cneaz (origine slavă) sau jude (origine latină) și avea atribuții militare și administrative
  • obștea sătească cuprindea două categorii sociale:
    rusticii (țărani)
    maiores terrae (mai-marii pământului)

Obștile sătești au reprezentat nucleul pentru formarea autonomiilor locale și apoi a statelor medievale românești.

Tipuri de autonomii locale

  • țări
    – Țara Sipenițului (Moldova)
    – Țara Oașului (Transilvania)
    – Țara Severinului (Țara Românească)
    – Țara Cavarnei (Dobrogea)
  • cnezate
    – cnezatul lui Ioan (Țara Românească)
    – cnezatul lui Farcaș (Țara Românească)
  • voievodate
    – voievodatul lui Gelu (Transilvania)
    – voievodatul lui Gyula (Transilvania)
    – voievodatul lui Menumorut (Transilvania)
    – voievodatul lui Litovoi (Țara Românească)
    – voievodatul lui Seneslau (Țara Românească)
  • codrii
    – codrii Cosminului (Moldova)
    – codrii Orheiului (Moldova)
    – codrii Lăpușnei (Moldova)
  • câmpuri
    – câmpul lui Dragoș (Moldova)
    – câmpul lui Vlad (Moldova)
  • cobâle
    – în Dorohoi (Moldova)
    – în Neamț (Moldova)
    – în Vaslui (Moldova)
    – în Bacău (Moldova)
  • ocoale
    – Câmpulung (Moldova)
    – Vrancea (Moldova)
  • jupânate
    – jupânatul lui Dimitrie (Dobrogea)
    – jupânatul lui Gheorghe (Dobrogea)

Constituirea statelor medievale românești

Întemeierea Transilvaniei

  • secolele IX-XIII: a avut loc procesul de unificare teritorială a Transilvaniei, care s-a realizat sub dominația regatului maghiar
  • secolul IX: cronicarul Anonymus (al regelui Bela al III-lea) menționează în Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) existența a trei voievodate la est de Tisa
    voievodatul lui Gelu (românul), în Transilvania, cu centrul la Dăbâca → moare în confruntarea cu Tuhutum (o căpetenie maghiară)
    – voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin
    – voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu capitala la Biharea
  • secolul X: Legenda Sfântului Gerard menționează existența a două voievodate românești: voievodatul lui Gyula (în Transilvania) și voievodatul lui Ahtum (în Banat)
    – confruntarea dintre primul rege maghiar creștinat, Ștefan I cel Sfânt (numele de păgân era Vajk) și Gyula, nepotul lui Tuhutum → Gyula este învins și luat în captivitate
    – confruntarea dintre Ștefan I cel Sfânt și Ahtum (voievod din zona Banatului, urmaș al lui Glad) → Ahtum moare, iar Banatul intră în componența Ungariei

Mijloace folosite de maghiari în vederea cuceririi spațiului transilvănean

  • pe plan militar → au cucerit și anexat cetățile de apărare
  • pe plan politic → au încercat să înlocuiască forma autohtonă de organizare politică, însă fără succes
    1111: este menționat principele Mercurius → au încercat să introducă principatul
    1176: este menționat voievodul Leustachius → s-a revenit la vechea formă de organizare politică – voievodatul
  • pe plan administrativ → au organizat comitatele (unități administrative specifice Ungariei) → 1111: comitatul Bihorului
  • pe plan etnic → au colonizat acest teritoriu cu sași și secui, care se bucură de privilegii și autonomie → aceștia se organizează politic, administrativ și juridic separat
    – sașii au contribuit la dezvoltarea economică a Transilvaniei
    – secuii aveau rolul de a proteja granița estică a Transilvaniei
  • pe plan religios → au încercat să impună catolicismul → au adus în Transilvania ordine călugărești predicatoare (dominicani, franciscani) și războinice (teutoni, ioaniți)
    – 1211: Andrei al II-lea a emis Diploma Cavalerilor Teutoni → cavalerii teutoni trebuiau să protejeze granițele Transilvaniei, primind în schimb Țara Bârsei → apar conflicte între ei și regalitatea maghiară → în 1225, cavalerii teutoni sunt alungați din Țara Bârsei
    – 1366: Ludovic I de Anjou a adoptat Diplomele regale → calitatea de nobil era condiționată de apartenența la catolicism
    – 1437: Unio Trium Nationum → sistemul celor trei națiuni privilegiate: unguri, sași și secui → românii deveneau o națiune tolerată

Evoluția statului medieval Transilvania

  • Transilvania a fost organizată ca voievodat autonom în raport cu Coroana maghiară
    – era condusă de un voievod, care avea atribuții administrative, juridice și militare
    – voievodul era numit de regele Ungariei cu acordul nobilimii transilvane
    – există cazuri în care regele doar confirmă decizia nobilimii
    – unii voievozi au reușit să fondeze adevărate dinastii (familiile Lackfi și Csaki)
  • 1526: bătălia de la Mohacs → ungurii sunt învinși de otomani
  • 1541: Ungaria devine pașalâc, iar Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană
  • 1683: al doilea asediu asupra Vienei → turcii eșuează → Imperiul Otoman intră într-o perioadă de declin (”Problema Orientală”) → austriecii ocupă Ungaria și Transilvania
  • 1699: tratatul de la Karlowitz: turcii cedau austriecilor Ungaria și Transilvania → Transilvania își pierde autonomia și devine o simplă provincie a Imperiului Habsburgic → era administrată de împărat prin intermediul unui guvernator

Întemeierea Țării Românești

  • 2 iunie 1247: Bela al IV-lea al Ungariei a emis Diploma Cavalerilor Ioaniți → ordinul militaro-religios a fost chemat să protejeze regatul de năvălirile tătare; documentul menționează existența a cinci formațiuni politice prestatale la sud de Carpați:
    Țara Severinului (sau Banatul de Severin), condus de un ban de Severin
    voievodatul lui Litovoi, din nordul Olteniei, care stăpânea și peste Țara Hațegului
    voievodatul lui Seneslau, la est de Olt, în zona Argeșului, care stăpânea și peste Țara Făgărașului
    cnezatul lui Farcaș, între Jiu și Olt, în partea nordică (județul Vâlcea)
    cnezatul lui Ioan, între Jiu și Olt, în partea sudică (fostul județ Romanați)
  • Banatul de Severin, voievodatul lui Litovoi, cnezatele lui Ioan și Farcaș se aflau sub dominație maghiară

Etapele întemeierii Țării Românești

I. Etapa unificării formațiunilor politice prestatale
  • 1277-1279: revolta antimaghiară a voievodului Litovoi (cel menționat în Diploma Cavalerilor Ioaniți sau un urmaș cu același nume) → Litovoi este ucis, iar fratele său, Bărbat este luat prizonier de către unguri → Bărbat este răscumpărat cu o mare sumă de bani (fapt ce arată forța economică a voievodatului)
  • 1290-1291: ”descălecatul” lui Radu Negru-Vodă (sau Legenda lui Negru-Vodă) → din cauza conflictelor cu ultimul rege arpadian al Ungariei, Andrei al III-lea, Negru-Vodă a trecut la sud de Carpați, unde și-a stabilit reședința la Câmpulung. ”Descălecatul” lui Negru Vodă → acest eveniment nu este susținut de izvoare
  • domnia lui Basarab I (?1310-1352), considerat adevăratul întemeietor al Țării Românești
    – 1324: document maghiar → Basarab, voievodul nostru transalpin (Coroana maghiară recunoștea noul stat și domnia lui Basarab în schimbul acceptării suzeranității)
    – Basarab I ocupă Banatul de Severin → conflict cu regalitatea maghiară → ungurii ocupă Banatul de Severin → Basarab I încearcă să încheie pace, însă este refuzat
    – 1330: bătălia de la Posada → Basarab I îl învinge pe Carol Robert de Anjou → Țara Românească își obține independența (izvor: Cronica pictată de la Viena)
II. Etapa consolidării Țării Românești
  • a avut loc în timpul domniilor lui Basarab I, Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu
  • Nicolae Alexandru (1352-1364)
    – se îmbunătățesc relațiile cu Ungaria
    – 1359: a ridicat Mitropolia Ortodoxă de la Curtea de Argeș, care era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol
  • Vladislav Vlaicu (1364-1377)
    – a organizat cancelaria domnească
    – a bătut prima monedă locală
    – 1370: a ridicat a doua mitropolie ortodoxă, la Severin
    – recunoaște suzeranitatea Ungariei → primește în schimb Banatul de Severin, iar mai târziu Amlașul și Făgărașul

Constituirea Moldovei

Teritoriul situat la est de Carpați apare în izvoare sub mai multe denumiri, în funcție de populațiile migratoare care se așezau aici:
– Patzinakia (de la pecenegi)
– Cumania (de la cumani)
– Tartaria (de la tătari)

Etapele întemeierii Moldovei

I. Etapa unificării formațiunilor politice prestatale
  • mijlocul secolului XIV: Ludovic I de Anjou, regele Ungariei organizează mai multe expediții militare împotriva tătarilor
    – la una dintre bătălii participă și Dragoș, un voievod din Maramureș → Ludovic I îl răsplătește și îi oferă un mic teritoriu situat în nord-vestul Moldovei, cunoscut sub numele de Moldova Mică
    – noul teritoriu, organizat ca marcă de apărare, avea centrul la Baia și constituia nucleul viitorului stat medieval Moldova
    – Dragoș era vasalul Ungariei
    – urmașii săi, Sas și Balc, au condus această marcă de apărare, continuând să fie vasalii regelui maghiar
    – trecerea lui Dragoș la est de Carpați a rămas cunoscută în istorie sub numele de Descălecatul lui Dragoș
  • alungarea drăgoșeștilor
    – 1359 (sau 1363): Bogdan din Cuhea (voievod din Maramureș), din cauza conflictelor cu Coroana maghiară, trece la est de Carpați, se alătură revoltei boierilor moldoveni și îi alungă pe urmașii lui Dragoș din Moldova (nu se cunoaște cu exactitate anul în care a venit Bogdan în Moldova) → Bogdan I (1359 / 1363-1367) devine voievodul Moldovei
    – 1365: Bogdan I respinge un atac maghiar → Moldova își obține independența (izvoare: cronica lui Ioan de Târnave, diploma regală din 2 februarie 1365)
    – trecerea lui Bogdan la est de Carpați a rămas cunoscută în istorie sub numele de Descălecatul lui Bogdan
II. Etapa consolidării Moldovei
  • a avut loc în timpul domniilor lui Lațcu, Petru al II-lea (mai este numit, deși greșit, Petru I Mușat) și Roman I
  • Lațcu (1368-1375)
    – trece la catolicism pentru a obține sprijinul papalității
    – 1371: ia ființă Episcopia Catolică de la Siret (noua capitală a țării)
    – a pus bazele cancelariei domnești
  • Petru al II-lea (1375-1391)
    – a restaurat ortodoxismul
    – a mutat capitala de la Siret la Suceava
    – 1386: a întemeiat Mitropolia Ortodoxă de la Suceava
    – 1387: a recunoscut suzeranitatea Poloniei
  • Roman I (1391-1394)
    – a finalizat procesul de extindere teritorială a Moldovei
    – 1392: actul din 30 martiemarele și singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânitor al Țării Moldovei, de la munte până la mare

descălecat = termen utilizat de cronicari pentru a descrie întemeierea statelor românești extracarpatice de către un voievod din Transilvania

Constituirea Dobrogei

  • 1230: este menționată Țara Cavarnei (Țara Cărvunei), nucleul viitorului stat dobrogean
    – între anii 1346-1348 este condusă de arhontele Balica
  • procesul de unificare a formațiunilor politice prestatale a avut loc în timpul domniei lui Dobrotici (1348-1386), fratele lui Balica
  • ultimul conducător al Dobrogei a fost Ivanco (fiul lui Dobrotici)
    din cauza pericolului otoman, în timpul domniei lui Ivanco, statul situat între Dunăre și Marea Neagră a fost alipit de Mircea cel Bătrân Țării Românești în 1388/1389
  • 1417-1878: Dobrogea s-a aflat în componența Imperiului Otoman

Instituții centrale

– instituțiile centrale au apărut odată cu formarea statelor medievale românești
– în Transilvania și-a făcut simțită prezența dominația maghiară în privința organizării interne
– în Țara Românească și în Moldova, instituțiile au avut un caracter bizantin
– principalele instituții: Domnia, Sfatul Domnesc, Adunarea Țării și Biserica

Domnia

Trăsături:
– a fost principala instituție centrală din Țara Românească și Moldova
puterea domnului era considerată de origine divină
– domnul era uns de mitropolit → prin ungere devenea conducător ”din mila lui Dumnezeu”
– titulatura domnului reflectă puterea domnească, întreaga autoritate de care se bucura domnul
exemplu de titulatură: În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn (particula Io vine de la ”Ioannes” și înseamnă ”cel ales de Dumnezeu”, voievod = conducător suprem al armatei, domn vine de la ”dominus” și înseamnă ”stăpân al pământurilor și al locuitorilor țării”)
succesiunea la domnie se făcea pe cale ereditar-electivă. Domnul prelua tronul doar după ce era uns cu untdelemn de către mitropolit

  • ereditar = candidatul trebuia să fie de ”os domnesc”, adică să provină din cele două familii domnitoare: a Basarabilor în Țara Românească și a Bogdăneștilor în Moldova (nu exista dreptul primului născut la tron și putea fi ales domn oricare dintre descendenții domnului, indiferent dacă era legitim sau nu. Au existat domni care și-au asociat fiul cel mare la domnie, tocmai pentru a evita luptele pentru tron, dar și amestecul boierimii. Candidatul trebuia să întrunească două condiții pentru a deveni domn: să fie de sex masculin și să fie integru fizic)
  • electiv = dreptul boierilor de a alege domnul (uneori alegerea boierilor trebuia confirmată și de Adunarea Țării)

Atribuțiile domnului:
– atribuții politice → stabilea politica externă, declara război, încheia pace, încheia tratate cu celelalte state
– atribuții militare → era conducător suprem al armatei
– atribuții administrative → numea dregătorii (boieri cu funcții)
– atribuții judecătorești → era instanța supremă de judecată
– atribuții financiare → stabilea impozitele și bătea monedă
– atribuții legislative → emitea hrisoave (legi) și acorda privilegii negustorilor
– atribuții religioase → domnul era apărătorul Bisericii, el confirma episcopii, mitropolitul și întemeia biserici și mănăstiri

Evoluția instituției domniei:
– secolul XVI: crește influența Imperiului Otomandomnul era confirmat de către sultan
– sfârșitul secolului XVI – secolul XVII: crește influența boierimii → se instituie regimul boieresc sau nobiliar → turcii numeau domni din rândul pretendenților care plăteau cei mai mulți bani
– secolul XVII: instaurarea regimului fanariot în Moldova (1711) și în Țara Românească (1716)

Trăsăturile regimului fanariot:
– domnii pământeni erau înlocuiți cu domni străini (în special greci), majoritatea provenind din cartierul Fanar din Constantinopol
– domniile erau de scurtă durată
– domnul era numit direct de sultan → era un simplu funcționar al Porții
– armata era desființată
– autonomia țării era încălcată
– fiscalitatea era excesivă

Sfatul domnesc

– a fost instituția centrală de guvernare în Țara Românească și Moldova
– avea rol consultativ: îl ajuta pe domn în politica internă și externă
– la început a fost alcătuit din marii boieri, apoi din boierii cu dregătorii. Un alt membru al Sfatului domnesc era mitropolitul, care era sfătuitor al domnului și cel care îi ținea locul în caz de absență a voievodului.
– avea atribuții politice, fiscale și judecătorești: asista domnul la scaunul de judecată, participa la încheierea tratelor de alianță etc.

Dregătorii:
– Banul Olteniei (în Țara Românească) – guvernator al Olteniei
– Portarul Sucevei (în Moldova) – comandant militar
– logofătul – șeful Cancelariei domnești
– vornicul – șeful Curții domnești
– vistiernicul – administrator al finanțelor, gestiona veniturile țării
– spătarul (în Țara Românească) / hatmanul (în Moldova) – purtător de spadă, comandant militar
– postelnicul – șeful diplomației: primea solii străini, se ocupa de ceremonialul primirii lor

De la Sfatul domnesc la divan
– sfârșitul secolului XVI: crește influența Imperiului Otoman → Sfatul domnesc devine divan
– crește numărul dregătoriilor, care vor fi cumpărate
– în Divan pătrund elemente greco-levantine

Adunarea Țării

– avea rol consultativ
– nu avea caracter permanent
– erau convocate pentru confirmarea domnului
– importanța sa a scăzut în timpul domniilor fanariote
– în Transilvania, Adunarea Țării a purtat numele de Congregații Generale
– cea mai veche mențiune despre această instituție datează din 1288 când au fost convocate Congregațiile Generale în Transilvania

Componență:
– boieri
– clerul înalt
– curteni

Biserica

în Țara Românească și Moldova
– a fost una din principalele instituții ale statelor medievale românești
– a fost organizată după model bizantin
– deținea puterea pe plan spiritual
– Biserica Ortodoxă se afla sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol
– întemeierea mitropoliilor a consolidat ortodoxismul și a oferit o legitimare ecleziastică Țărilor Române
– mitropolitul trebuia să fie recunoscut de către domn
– la înscăunare, domnul era uns de către mitropolit

în Transilvania
– 1366: Ludovic I de Anjou condiționează calitatea de nobil de apartenența la catolicism
– 1437: Unio Trium Nationum → sistemul celor trei națiuni privilegiate: unguri, sași și secui → românii deveneau o națiune tolerată
– 1568: Edictul de la Turda → patru religii oficiale: catolicismul, calvinismul, lutheranismul și unitarianismul → ortodoxismul devenea o religie tolerată
– 1699-1701: cele două diplome leopoldine → se recunoaște și organizează Biserica Unită (Biserica Greco-Catolică)

Armata

Armata era formată din:
oastea cea mică (armată cu caracter permanent) – era alcătuită din dregători și curteni
oastea cea mare (convocată doar în caz de primejdie) – erau convocați toți cei apți de război

Administrația

Transilvania era organizată administrativ-teritorial astfel:
– comitate (unități administrative specifice ungurilor – primul comitat a fost cel al Bihorului, menționat în 1111)
– districte / țări (unități administrative specifice românilor; sașii aveau două districte – Bistrița și Brașov)
– scaune (unități administrative specifice sașilor și secuilor)

Țara Românească
– era împărțită în județe
– puterea locală le revenea dregătorilor, care aveau atribuții administrative, fiscale și judecătorești

Moldova
– era împărțită în ținuturi
– puterea locală le revenea dregătorilor, care aveau atribuții administrative, fiscale și judecătorești

Justiția

în Țara Românească și Moldova
– judecătorul suprem era domnul, care avea ”drept de viață și de moarte” asupra supușilor săi
– judecarea unor pricini era făcută conform jus valahicum (obiceiul pământului)
– nu au existat legi scrise
– justiția locală era împărțită de județ (Țara Românească) / șoltuz (Moldova) și de cei 12 pârgari
– primele coduri de legi apar în secolul al XVI-lea

în Transilvania
– funcționează din 1517 Tripartitum-ul lui Werboczy (cod de legi)

Surse

Distribuie mai departe
Dacă îți place acest site și vrei să ajuți la dezvoltarea lui, o poți face prin intermediul Patreon, cumpărând un abonament de 3€.
Susține acest proiect

Ce mai citesc alții

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi publicată.
Prin postarea acestui comentariu declari că ai citit și ești de acord cu termenele și condițiile acestui site.