Odată cu venirea prințului Carol la conducerea Principatelor Unite, principala dorință a românilor a fost dobândirea independenței. Această dorință s-a văzut în anul încoronării prințului Carol, 1866, când a fost adoptată prima constituție din istoria țării, care omitea intenționat statutul țării față de Imperiul Otoman. Prin aceasta s-a lăsat impresia, în mediul politic românesc, că principala direcție de urmat era aceea de obținere a independenței.
Elita politică românească era dominată de două idei ce priveau calea de obținere a independenței: unii doreau obținerea neatârnării pe cale diplomatică (idee propagată mai ales de conservatori), alții vedeau războiul ca fiind singura cale de dobândire a independenței (opinie a liberalilor).
Momentul favorabil ce a deschis problema independenței a fost răscoala antiotomană din Bosnia și Herțegovina din vara lui 1875, urmată de războiul Serbiei și Muntenegrului din anul următor împotriva Porții. Aceste probleme au deschis apetitul națiunilor subjugate de otomani de a ieși de sub dominație străină.
În fața acestei situații, domnul Carol I i-a înlocuit de la guvernare pe conservatori cu liberali. S-a dezbătut intens problema statutului României față de conflictul din Balcani, vorbindu-se despre relația României cu Rusia, pe de o parte, și cu Imperiul Otoman, pe de altă parte. S-a adus în discuție chiar și relația României cu Imperiul Austro-Ungar.
În septembrie 1876, Ion Brătianu s-a văzut cu cancelarul Gorceakov și țarul Alexandru al II-lea la Livadia, în Crimeea, unde au discutat problema războiului ruso-turc. S-a concluzionat că acest conflict devenea inevitabil, iar o convenție româno-rusă era benefică pentru români.
Oamenii politici români au luat contact și cu Occidentul în problema noului război ruso-turc. Aceștia au ajuns atât la Viena, cât și în Germania, la Otto von Bismarck, pentru a cere sfaturi. Ambele părți au oferit un răspuns ambiguu, lăsând să se înțeleagă că Principatele trebuiau să se descurce singure.
Văzând că politicienii români nu au găsit o cheie a rezolvării, Carol I a luat atitudine și a numit diferite persoane mai dinamice în fruntea anumitor ministere. A convocat primul Consiliu de Coroană din istorie, la data de 2 aprilie 1877, la Palatul din București. Toți cei invitați au fost șefi de guvern. Printre aceștia îi amintim pe Constantin Bosianu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Ghica, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica și Alexandru G. Golescu.
Deși nu s-a ajuns la niciun consens, până la urmă convenția româno-rusă a fost semnată la 4 aprilie 1877. Aceasta prevedea trecerea trupelor rusești pe un traseu prestabilit pe teritoriul României, respectând integritatea teritorială a țării, cheltuielile de transport fiind suportate de guvernul rus.
După ce otomanii au început să bombardeze orașele românești din stânga Dunării, România a intrat în război, reușind într-un final să izbutească. În urma acestui conflict, România a reușit să-și dobândească independența prin Tratatul de pace de la Berlin (1 iulie 1878), condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție, care prevedea acordarea cetățeniei numai creștinilor (îi excludea astfel pe evrei). Totodată România primea Dobrogea împreună cu Delta Dunării și insula Șerpilor, retrocedând județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) Rusiei.
Imediat după obținerea neatârnării, la 14 martie 1881, România se proclamă regat, iar Carol I primește titlul de Rege al României. Încoronarea a avut loc la 10 mai 1881, suveranului fiindu-i înmânată o coroană făcută din oțelul unui tun cucerit de la turci în războiul din 1877-1878.
Sursa: Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, 2015
