1930: anul reîntoarcerii în țară a fostului principe Carol și preluarea tronului României

După eşecul de la Alba Iulia, din mai 1928, când Carol Caraiman nu a reuşit să se reîntoarcă în ţară, cu sprijinul oferit de naţional-ţărănişti, fiind oprit de autorităţile engleze pe aeroportul Croydon, fostul principe a deprins câteva concluzii foarte importante. Pentru a avea o şansă de reuşită mult mai mare de a reintra în posesia drepturile sale de prinţ moştenitor, Carol a constatat că trebuie să profite de sprijinul pe care i-l acordau formaţiunile politice din România, fără să mizeze, însă, pe un singur partid. Acţiunile trebuiau să se desfăşoare cu mai multă discreţie şi prudenţă, fiind necesar ca vechiul curent ce-i susţinea cauza să se intensifice pentru a se crea o opinie favorabilă restauraţiei.

Ţinând cont de faptul că fostul prinţ era mereu la curent cu evenimentele din România, în anul 1930, Carol observa că în ţară existau condiţii prielnice pentru revenirea sa. Acesta dorea să profite de divergenţele dintre partide şi să vină în ţară fără sprijinul direct al vreunei organizaţii politice.

Evoluţia evenimentelor din România a oferit un bun prilej lui Carol de a profita de acest lucru. La 14 aprilie 1930, liderul naţional-ţărăniştilor, Iuliu Maniu, numea în fruntea Ministerului de Război pe generalul Nicolae Condeescu, care era un cunoscut admirator al fostului principe. Deşi chestiunea Carol nu l-a mai interesat pe Iuliu Maniu după episodul de la Alba Iulia, liderul Partidului Naţional Ţărănesc nu s-a sfiit să numească în diferite posturi adepţi ai fostului principe. În schimb, Maniu a dorit să afle care erau intenţiile lui Carol. În acest sens, l-a numit pe Petre Ciolan, un cunoscut admirator al fostului prinţ, consul la Paris. Aceste numiri au determinat partidul liberal să ia poziţie şi să-i acuze pe naţional-ţărănişti că pregătesc întoarcerea fostului prinţ în ţară. Tot în luna aprilie a aceluiaşi an se vorbea că prinţul Nicolae, împreună cu câţiva ofiţeri, pregătesc aducerea lui Carol în ţară. Bănuind că fratele fostului principe moştenitor pune ceva la cale, Vintilă Brătianu a înaintat acestuia un memoriu, în care menţiona că manevrele prinţului sunt cunoscute, Nicolae fiind sfătuit să nu meargă mai departe cu aceste acţiuni. Regenţii Constantin Sărăţeanu şi Miron Cristea nu cunoşteau planul pus la cale de prinţul Nicolae. Regenţa, în perioada guvernării ţărăniste, şi-a pierdut atât din autoritate, cât şi din prestigiu. În viziunea liberalilor, principalul responsabil pentru slăbirea autorităţii publice era considerat Partidul Naţional Ţărănesc. În timpul lui Ionel Brătianu, Regenţa avea o altă faţă. Acest aspect se poate explica prin faptul că fostul lider liberal avea un caracter mult mai puternic şi o vastă experienţă, spre deosebire de Vintilă Brătianu şi Iuliu Maniu.

Propaganda carlistă se intensifică. Carliștii ies în stradă pentru a răspândi pamflete, broșuri și manifeste, la care publicul reacționează favorabil. Propaganda se desfăşoară atât de intens încât aceste exemplare ajung şi la soldaţii din regimente. În manifeste, oamenilor li se cereau să fie gata pentru reîntoarcerea lui Carol şi să-l întâmpine cum se cuvine:

Cetăţeni, ţara noastră este în grea suferinţă şi trece azi prin tot felul de convulsiuni, pentru că’i lipseşte un stăpân, care să rămână arbitrul cu autoritate deasupra partidelor politice. Ţara noastră a avut unul, care este însă astăzi, departe de noi, dar al cărui suflet palpită pentru noi. Poporul nostru, care a iubit şi iubeşte din tot sufletul pe prinţul Carol, consideră actul dela 4 Ianuarie 1926 ca o crimă. Cetăţeni, actul este nul. Fiţi gata în orice moment a readuce pe Prinţul Carol. Cetăţeni, nedreptatea făcută Prinţului şi Ţării trebue reparată prin orice mijloc şi cât mai repede. Juraţi voi şi copiii voştri credinţă Prinţului şi fiţi gata în orice moment pentru ziua sosirei lui, pentru că el este salvatorul. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, înainte!.

Fostul principe dorea ca venirea sa în ţară să îi ia prin surprindere pe oamenii politici, pentru a-i pune în faţa faptului împlinit. Istoricul Ioan Scurtu susține că fostul prinț a luat iniţiativă şi a convocat o şedinţă la castelul Coësmes pentru ziua de 17 mai 1930. La această consfătuire au participat Puiu Dumitrescu, Victor Precup şi Nicolae Tătăranu. În cadrul discuţiei s-a elaborat planul de revenire al lui Carol în ţară. Fostul prinţ trebuia să părăsească Franţa şi să se deplaseze cu un automobil la München, de aici urmând să ia un avion care să-l aducă în ţară. Era prevăzută o escală de alimentare lângă Cluj, după care avionul urma să se îndrepte spre capitală şi să aterizeze pe platoul din apropierea palatului regal de la Cotroceni.

În preajma ultimelor pregătiri pentru plecarea lui Carol, un spion pe nume Rădoiu, angajat de liberali, constată că apartamentul de la Paris este locuit doar de servitori, însă reuşeşte să afle locul unde a plecat fostul prinţ împreună cu Elena Lupescu. Ajuns la Coësmes, i se răspunde că acolo ar fi locuit un general român cu soţia sa.

La 3 iunie 1930, Carol, însoțit de Puiu Dumitrescu și Nicolae Gatoski, s-a îndreptat spre München, unde a ajuns două zile mai târziu. Pe 6 iunie, Caraiman (numele adoptat de fostul principe Carol) s-a urcat în avionul închiriat de Nicolae Tătăranu, reuşind să ajungă în ţară. Din cauza unor defecţiuni, fostul prinţ a fost nevoit să schimbe avionul cu unul pilotat de căpitanul Cristescu, cu care ajunge pe aerodromul Băneasa. Următorul pas a fost îndreptarea către Cotroceni în compania a două unităţi militare. Aici a discutat cu mai mulţi lideri politici, toţi pronunţându-se pentru abrogarea actului de la 4 ianuarie 1926.

Pe aceeaşi linie cu Ioan Scurtu este şi Cristian Sandache. Acesta opinează că avionul în care s-a îmbarcat Carol în Germania a fost închiriat de Nicolae Tătăranu în schimbul sumei de 440.000 de franci francezi. După o călătorie plină de emoţii, avionul marca „Farman” a aterizat pe aeroportul Băneasa pe 6 iunie, la orele 22:00. Din avion au coborât căpitanul Opriş şi fostul principe. Alexandru Vaida-Voevod – ministru de Interne –, aflând de intenţia lui Carol de a reveni în ţară, a pornit în depistarea acestuia împreună cu prefectul poliţiei capitalei, generalul Eracle Nicoleanu. Cei doi au urmărit cursa aviatică Paris – Bucureşti, însă nu l-au găsit pe fostul prinţ printre pasageri. În acelaşi timp, Caraiman călătorea pe ascuns, cu un paşaport fals pe numele de Eugen Nicolas.

În memoriile sale, Constantin Argetoianu, arătându-şi calităţile de narator, descrie cu lux de amănunte sosirea lui Carol la Bucureşti. El precizează că fostul prinţ era aşteptat la aeroport de câţiva ofiţeri, care, văzând că avionul nu soseşte la ora stabilită, au plecat. La ora 21:30 la aeroport era numai Cantacuzino Paşcanu, directorul acestuia. Toată acţiunea este frumos descrisă de Argetoianu în notiţele sale:

Luminile fuseseră stinse toate, căci aşa era regula pe atunci. Deodată, un zbârnâit de motor pe sus atrase atenţia lui Cantacuzino. Să fie avionul plecat la Constanţa şi care trebuia să se înapoieze a doua zi dimineaţa? În orice caz era un avion care-şi căuta aeroportul. Luminile au fost aprinse din nou şi un avion necunoscut a coborât liniştit din cer. Din avion au coborât doi tineri, pilotul şi un călător. Călătorul era îmbrobodit de nu i se vedeau decât ochii; pilotul s-a numit – era căpitanul Opriş – şi văzând că nu era altcineva de faţă a rugat pe Cantacuzino să-l ducă pe el şi pe tovarăşul său în oraş. Abia în automobil Prinţul fu recunoscut de Cantacuzino, un sincer carlist de altminteri, dar care nu făcea parte din complot. Opriş şi Prinţul erau foarte deprimaţi prin lipsa ofiţerilor pe aerodrom. Paşcanu le spuse că văzuse câţiva ofiţeri, între care pe Paul Teodorescu, câtăva vreme înainte, dar care plecaseră toţi. Porumbeii călători se crezură trădaţi; ba chiar Prinţul vorbea despre predare şi cerea să fie dus la Cotroceni. Opriş şi Cantacuzino se opuseră şi-l convinseră să meargă la Cantacuzino acasă să se ascundă, până se vor lămuri lucrurile. Acolo, la Cantacuzino-Paşcanu, fu găsit de coloneii Paul Teodorescu şi Gavrilă Marinescu şi dus cu alai, între regimentele lor, la Cotroceni.

Dacă în locul celor doi colonei l-ar fi găsit generalul Nicoleanu, e foarte probabil că Restauraţia nu s-ar fi făcut şi că Iuliu Maniu s-ar fi lăudat cu fidelitatea lui faţă de jurământul depus Majestăţii Sale Regelui Mihai I.

Eracle Nicoleanu şi Alexandru Vaida-Voevod au pornit în căutarea lui Caraiman, aspect care arată clar că Partidul Naţional-Ţărănesc a vrut să ia atitudine faţă de acţiunea fostului principe.

O altă poveste despre aventura lui Carol, a fost relatată de pilotul fostului principe, francezul Lallouette, într-un interviu acordat revistei Ţara noastră, aflată sub directoratul lui Octavian Goga.

El afirmă că, la sfârşitul lunii mai, un căpitan pe nume Nicolae Pop a închiriat un avion al casei Farman, sub pretextul că trebuie să transporte imediat în România documente privitoare la apărarea naţională. În urma încheierii unui contract între Pop şi directorul general Trellard, s-a stabilit ca avionul să facă o escală la München, unde trebuia să fie îmbarcat un pasager. Avionul trebuia să decoleze pe 3 iunie, însă, în urma intervenţiei căpitanului Pop, plecarea s-a amânat, fixându-se pentru 5 iunie. Miercuri, 4 iunie, Pop i-a comunicat pilotului francez ruta prevăzută de casa Farman: Paris – München – Zagreb – Belgrad – Bucureşti, cu escală la München.

În timpul călătoriei, în pofida faptului că Pop protesta şi devenea violent, prudenţa l-a silit pe francez să aterizeze în apropierea Oradei, pentru a alimenta avionul. Nicolae Pop, în calitatea sa de căpitan al aviaţiei române, a reuşit, cu ajutorul unor soldaţi, să evite aglomerarea zonei.

Între timp, Cristescu i-a zărit şi le-a oferit uleiul necesar motorului. Farmanul a decolat, dar după o perioadă scurtă de zbor, a fost nevoit să aterizeze, cu greu, la 90 de kilometri de Cluj, din cauza vântului puternic şi a cantităţii insuficiente de benzină. Căpitanul Cristescu îi vede din nou şi îl ia în avionul său pe fostul prinţ.

Despre momentul revenirii lui Carol s-a scris mult în epocă. Acest moment a fost descris atât în memorii, cât şi în presa din acele timpuri, relatările despre eveniment fiind diferite. În urma cercetărilor, am ajuns la concluzia că drumul parcurs de Carol a fost segmentat în două: Paris – München şi München – Bucureşti. În ziua de 3 iunie, fostul principe, însoţit de Nicolae Gatoski şi Puiu Dumitrescu, s-a urcat într-un automobil şi a plecat la München, unde a sosit pe 5 iunie. În localitatea germană, Carol Caraiman avea un avion pregătit de locotenent-colonelul Nicolae Tătăranu, fiind aşteptat de un pilot francez (Lallouette) şi de căpitanul Nicolae Pop. Din cauza unor defecţiuni, avionul s-a oprit la Cluj, aterizând la aerodromul de la Apahida. De aici, Gatoski şi Dumitrescu au continuat drumul spre capitală cu avionul francez, punând în curent guvernul de sosirea lui Carol. Carol a sosit în Bucureşti cu alt avion, în compania unui căpitan al aviaţiei române.

La aflarea veştii că fostul prinţ a sosit în capitală, oamenii s-au adunat în număr mare, formându-se grupuri compacte. Unii au staţionat în faţa Palatului din Calea Victoriei, în timp ce alţii s-au îndreptat spre Cotroceni. Cu toţii scandau numele lui Carol, oamenii afişându-se cu lozinci care aveau ca titlu, printre altele, Vrem Rege, nu Regent! sau Trăiască Regele Carol II!. Au avut loc manifestaţii ale diferitelor asociaţii şi societăţi. Poliţia conlucra cu armata pentru menţinerea ordinei. Pe chipurile tuturor participanţilor se citea numai bucurie. Nu a ţinut mult până când această bucurie a luat proporţii în rândul oamenilor:

aceştia smulgeau din mâinile vânzătorilor ziarele care anunţase vestea cea bună, aparatele de radio rămâneau permanent în legătură cu postul Bucureşti, chiar dacă la Budapesta cânta cea mai celebră orchestră de ţigani, ori la Berlin cel mai renumit jazz.

Toată perioada în care fostul prinţ a fost exilat este asemănată de o bună parte din societate cu un vis urât. Venirea lui Caraiman în ţară a oferit ţării o linişte deplină, pe care toţi adversarii liberalilor o aşteptau, coşmarul luând sfârşit odată cu proclamarea lui Carol ca rege al României.

Sosit la Cotroceni, Carol a discutat cu mai mulţi lideri politici. Iuliu Maniu, după conversaţia avută cu Carol, a convocat Consiliul de Miniştri. Convocat în timpul nopţii, Parlamentul, împreună cu Regenţa şi Carol, a hotărât ca fostul principe să facă parte din componenţa regenţei. Carol, însă, s-a răzgândit până dimineaţă. El dorea să fie proclamat rege. Interesantă a fost reacţia lui Iuliu Maniu la spusele fostului principe moştenitor. El îl voia regent pe fostul prinţ, afirmând că regenţii au jurat credinţă fiului Mihai. Carol, prin replica dată, l-a demascat pe Maniu, care se schimbase la faţă: Ei bine, dar când cu Alba Iulia – tot aşa ne-a fost înţelesul. Să fiu proclamat rege. I.G. Duca, asemenea lui Virgil Madgearu, era de părere că fostul principe trebuia arestat până la găsirea unei soluţii. Celelalte partide stăteau în expectativă, conştientizând faptul că atitudinea adoptată faţă de fostul principe avea să-i coste evoluţia în plan politic.

La 8 iunie 1930, Consiliul de Miniştri abrogă legile adoptate la 4 ianuarie 1926 cu privire la desemnarea principelui Mihai ca moştenitor al tronului şi la instituirea Regenţei. În cadrul consiliului s-au adunat 486 de parlamentari. Votarea pentru proclamarea lui Carol ca rege al ţării s-a făcut cu bile. Cu o majoritate covârşitoare care a votat de partea sa, Carol a fost proclamat rege al României, sub titulatura de Carol al II-lea. Fostul suveran a redevenit moştenitorul tronului, primind titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia. Întregul episod care a condus la proclamarea lui Carol ca rege este cunoscut în istoriografie drept Restauraţia carlistă. Trebuie menţionat faptul că fostul principe moştenitor şi-a încălcat cele spuse la cumpăna anilor 1925-1926, acţionând în acest sens asemenea unui sperjur.

Momentul proclamării lui Carol ca rege al României a fost foarte bine descris în presă. Patria consemna la 8 iunie 1930:

După o aşteptare chinuitoare, în care emoţia unanimă s’a amestecat cu lacrimile fierbinţi ale celei mai curate bucurii, Adunarea Naţională, întrunită azi la orele 11 a.m. a ridicat pe Tronul României pe Alteţa Sa Regală Principele Carol, care a luat numele de: regele Carol II. Alungat din ţară în împrejurările cari se cunosc şi revenind în mijlocul unei însufleţiri generale de nedescris, proclamarea noului rege revarsă peste 18 milioane de inimi româneşti înfrigurate valul unui entusiasm fără pereche în evoluţia noastră politică modernă, fortificând credinţa mulţimilor în triumful dreptăţii şi în viitorul strălucit al neamului nostru. Să strigăm deci din adâncul sufletului nostru: Trăiască Regele Carol II speranţa României Întregite!

Simpatiile pentru Carol al II-lea au luat amploare în rândul oamenilor. Unele ziare aduceau elogii noului rege, cum este şi cazul revistei lui Nicolae Iorga. La 1 septembrie 1930, în revista istoricului apărea o frumoasă urare pentru noul rege:

Iar poporul Te iubeşte şi se’ncrede c’o să i vină
O domnie glorioasă, cu dreptate şi lumină
Cu iubirea şi cu gîndul noi vom fi mereu spre Tine,
Căci ni-ai întărit nădejdea ţerii noastre spre mai bine

La scurt timp după preluarea tronului, Carol al II-lea a numit în posturi cheie oameni fideli precum: Victor Cădere, secretar general la Interne, ca director al Siguranţei Generale a Statului şi Gabriel Marinescu, colonel din Vânători, ca prefect de poliţie al capitalei. Acest aspect arată că noul rege era o fire puternică, care dorea să se situeze deasupra partidelor politice, spre deosebire de tatăl său, care era uşor de manipulat.

Spre deosebire de prima încercare de revenire în țară, fostul principe a acționat inteligent de această dată. Eșecul de la Alba Iulia l-a schimbat profund pe Carol, care a sesizat că cel mai bine este să fructifice fiecare ajutor venit din partea oamenilor interesaţi de persoana lui. În urma vizitelor primite în perioada exilului nu a lăsat să se înţeleagă că are favoriţi. Sprijinul consistent pentru întreaga acţiune a venit din partea oamenilor din străinătate şi a unei părţi din armată.

Un element esenţial îl constituie prudenţa de care a dat dovadă Carol în tot acest timp. Nu au mai existat acele interviuri acordate ziarelor străine în care vorbea despre situaţia din România. Acţiunea nu s-a mai bazat pe sprijinul direct al unui partid politic, ci pe loialitatea unor ofiţeri, care împreună cu principele Nicolae, au organizat un complot pentru întoarcerea lui Carol în ţară.

Ecoul revenirii în ţară a fostului principe moştenitor Carol a căpătat forme incomensurabile. Într-adevăr, exilul lui Caraiman a stârnit numeroase controverse în ţară, atitudinea faţă de fostul prinţ creând tabere, dar perioada regenţei, cu siguranţă, a reprezentat cel mai dificil moment de după Marele Război. Cu atât mai mult, perioada 1929-1930 a fost şi mai dificilă pentru români, deoarece ţara se confrunta cu criza financiară, iar regenţa a devenit un organism incapabil să rezolve problemele României, după ce Constantin Sărăţeanu i-a luat locul lui Gheorghe Buzdugan. Carol a profitat de acest lucru şi a reuşit să-l detroneze pe fiul său, regele Mihai, luându-i locul, fiind încoronat ca suveran al României sub titulatura de Carol al II-lea.

În ochii românilor, Carol era înfăţişat drept „salvatorul”, cel care putea pune capăt disputelor politice şi să readucă ţara pe o linie ascendentă. După proclamarea sa ca rege, multă lume avea să-şi dea seama că acesta, în loc să pună capăt divergenţelor dintre oamenii politici, prefera să instige liderii partidelor la dispute.